Asta se întîmpla în aprilie 1961. Am ținut prima lecție chiar în dimineața în care s-a anuntat la radio că zburase Gagarin în cosmos. Nu-l cunoșteam pe Valeriu decît din reputație. În 1958, toamna, participase la o întrunire de la sala bucureșteană Dinamo, la care urmau să fie judecați public și exmatriculați mai mulți studenți. Fiind deja exmatriculat, am fost cruțat de oribila experiență. Solicitat să-și critice un coleg (sau o colegă, nu mai știu) pus pe lista neagră, Valeriu a refuzat. N-a vrut să onoreze ritualul comunist al demascării publice. Valeriu era un om integru. A împărtășit soarta colegului său: a fost și el exmatriculat, pe loc. Aflasem despre gestul lui cînd ne-am nimerit amîndoi la Răcari. Ne-am nimerit nu este expresia corectă: am fost trimiși acolo tocmai din pricina trecutului nostru pătat politic. Studenții cu dosar curat își făceau practica pedagogică în școli din București. Noi am stat trei săptămîni într-un cămin de nefamiliști și am mîncat la o cantină ca vai de lume. Profesorul care ne avea în grijă, dl. Petrescu, neuitat fie-i numele, ne descoperise secretul. Fost prizonier la ruși și, poate, și deținut politic, ne trata regește pe noi, paria facultății, care suferisem ca și el din cauza comuniștilor. Cel puțin asa gîndea dl. Petrescu. Și ne-o spunea fără teama că atitudinea lui ar putea ajunge la urechile comuniștilor.
Valeriu nu era atît de uimit ca mine de această neașteptată solidaritate. Cu tot radicalismul lui moral, necruțător cu prietenii mai abitir decît cu dușmanii, era înclinat spre partea bună a lucrurilor. N-a scris el despre cîțiva prozatori români din această perspectivă etic-luminoasă? Cred că găsea întrucîtva normal să întîlnească un om ca dl Petrescu. Nu atunci, dar mai tîrziu, cunoscîndu-l pe Valeriu mai bine, mi-am dat seama că, în cazul cu pricina, el era cel care, într-un fel, dăduse realitate unei valori tocmai deoarece credea cu tărie în ea. Nu știu de cîte ori i s-a întîmplat asta în viață. Dar pentru întîmplarea de la Răcari, din 1961, depun eu mărturie.