Balaci putea

Un film cu Balaci, făcut de Marian Olaianos şi Marius Mitran şi distribuit recent cu „Jurnalul Naţional”, m-a făcut să-mi lărgesc aria cumpărăturilor, la chioşcul meu favorit, vizavi de Universitate.

Aici alternează doi vînzători: unul cu ştate vechi de serviciu, o doamnă mai artistă schimbînd lungi poveşti cu cumpărătoarele, şi unul mai nou, de-o agerime şi-o operativitate remarcabile. Cînd i-am spus: „Şi Jurnalul Naţional, vă rog”, în ochi i s-a aprins o luminiţă de complicitate: „Cu Balaci, da?”.

Nici Ilie, nici Iliuţă, nici „Marele Blond”, nici „a opta minune a lumii noastre fotbalistice”: apelative familiar-diminutivante sau naiv-hiperbolizante. Aşa cum Dobrin a fost Dobrin şi Hagi este Hagi, Balaci a fost şi rămîne Balaci.

Filmul, cu prea multe vorbe şi cu prea puţine faze de joc, l-am văzut de două ori. Se simte că e făcut din dragoste şi că încearcă să remitologizeze ceea ce fusese deja, din anii ’80, mitologizat. Nu era nevoie. Aş fi preferat un documentar bogat şi neutral la modul profesionist în locul acestei biografii romanţate, în care cîteva secvenţe fotbalistice punctează un lung interviu cu Balaci. Omul spune lucruri interesante; dovedeşte o excelentă memorie, umor şi o seninătate neverosimilă în contextul fracturii şi neîmplinirii carierei lui. Dar un fotbalist se exprimă „plenar” prin jocul lui: şi de-acolo trebuie să-i reconstituim profilul, nu din poveşti olteneşti cu Iliuţă şi din lacrimi – fie ele şi sincere – reportericeşti. Lacrimile autentice sînt ale suporterului.

Datorită lui Balaci, m-am convertit la vîrsta de şapte ani, renunţînd să mai ţin cu Dinamo. De aproape trei decenii sufăr cu Universitatea Craiova, făcîndu-i pe zeci de inteligenţi să mă întrebe: „Dar ce ai tu cu Craiova? Nu eşti din Bucureşti?”. Şi foarte interesant: între felul în care mi-l aminteam pe Balaci şi felul în care, din secvenţele de arhivă ale filmului, el renaşte ca fotbalist tînăr, apare o diferenţă considerabilă. Din acest punct de vedere filmul este extraordinar. Dincolo de vorbărie, el îţi pune sub ochi fragmente din jocul unui fotbalist care este mare prin altceva decît talentul de mingicari al atîtor jucători români.

Asta îmi aminteam eu din Balaci: driblingurile „gratuite”, braziliene, fentele zăpăcitoare, şuturile din afara careului ce căutau şi găseau vinclurile. Iată marele meci cu Italia din aprilie 1983, stadion 23 August, 80.000 de spectatori. Lucescu vs. Bearzot şi Moraru, Rednic, Iorgulescu, Ştefănescu, Ungureanu, Augustin (Andone), Bölöni, Klein, Balaci, Geolgău (Cîrţu), Cămătaru vs. Zoff, Gentile, Collovati, Scirea, Cabrini, Marini, Tardelli, Antognoni (Dossena), Conti, Rossi, Bettega (Altobelli). Italienii erau atunci campionii mondiali, iar noi nu mai fusesem la un turneu final (european sau mondial) de nu mai ţineam minte cînd. În meciul de la Florenţa atinsesem un eroic 0-0, luptînd tradiţional împotriva atacatorilor imperiali. Acopeream parcă numai jumătatea noastră de teren, creînd densităţi nu la mijloc, nicicum în atac, ci într-o apărare supraaglomerată, vegheată vultureşte de Silviu Lung. Ei bine, în partida decisivă de acasă, în acea seară magică în care Bölöni a înscris unicul gol dintr-o pasă scurtă a lui Balaci, acesta din urmă a fost pe tot terenul. Cu voie de la Mircea Lucescu: „I-am spus să facă ce vrea, să joace unde doreşte, pe orice parte, în centru sau în spate”. Dar cine putea sau mai poate să facă aşa ceva, împotriva unei echipe ca Italia?

Balaci putea.

***

Cum juca Balaci?

Nu aşa cum mi-o spunea memoria mea afectivă, serios distorsionată de vîrsta primelor trăiri fotbalistice, ca şi de comentariile radiofonice ale incomparabilului Sebastian Domozină. Pentru acesta, Craiova se afla mereu în atac, iar golurile înscrise adversarilor (atît de multe, pe vremea aceea…) erau marcate prin cîte un gooooool de jumătate de minut. Cînd echipa mea marca şi Domozină ne-o spunea tuturor, aveam timp berechet să-mi manifest bucuria. Alergam prin casă cu braţele ridicate a victorie, precum marcatorul, chiar dacă nu aveam coechipieri la fel de bucuroşi, să mă îmbrăţişeze.

Balaci era suportul tuturor acestor meciuri şi jucătorul care asigura victoria. Dar nu numai prin golurile pe care le înscria. Coordonator de joc, ca mai tîrziu Hagi, el lansa două săgeţi, una mai lentă, dar distrugătoare (Cămătaru), alta rapidă şi subţire (Cîrţu), perforînd parcă la infinit porţile celorlalţi.

Balaci nu avea numai dribling. Iar acesta, pe care-l urmăreşte orice puşti îndrăgostit de fotbal, nu era unul de efect, demonstrativ, ca să gîdile publicul local şi să-l umilească pe adversar. Tot ce făcea pe teren Balaci era de o strictă funcţionalitate, de un pragmatism superior ce-i arăta, pe lîngă înzestrare, inteligenţa fotbalistică. Idolul meu avea viziune: şi gîndea jocul.

Lovea la fel de bine cu dreptul şi cu stîngul (golul cu Benfica, din faimoasa semifinală, l-a înscris cu stîngul de la o distanţă bunicică), dribla scurt, cumva în treacăt, şi deschidea întruna linii noi, diagonale de atac şi contraatac. Centrul terenului, luat în posesie de Ilie Balaci, se dilata pînă la a se confunda cu terenul întreg. Îl vedeai pe optar ba aproape de careul de şaisprezece metri advers, cu mingea la piciorul ce urma să iniţializeze explozia, ba în apărare, unde intra prin alunecare ca un fundaş profesionist, deposeda şi recupera mingi.

Două faze-tip se desprind din meciurile pe care le-a jucat acest mare fotbalist fără noroc. În prima dintre ele, Balaci iese din apărare ca un libero, cu privirea sus, localizîndu-şi coechipierii şi cîntărind în fracţiuni de secundă cea mai bună variantă de pasă. Aşa l-a neutralizat pe adversarul direct, Gentile, în meciul cu Italia din 1983: scoţîndu-l din dispozitiv pe cel care îl marca om la om şi făcîndu-l să traverseze terenul pe lungime şi pe lăţime. Cîţi coordonatori de joc aţi mai văzut să facă un asemenea efort fizic?

A doua schemă e şi mai frumoasă. Balaci vine în diagonală spre poarta adversă, cu acea deplasare a handbaliştilor pe semicerc, forţîndu-i pe fundaşi să iasă la deposedare, mişcîndu-se mult mai rapid şi mai subtil decît ei, făcîndu-i să cadă ca popicele (dar nu prin dribling!) şi deschizînd culoare: fie spre incursiunile decisive ale atacanţilor săi, fie pentru şutul propriu, urmînd să se transforme în gol.

Să daţi fazele din film cu încetinitorul, pentru că viteza la care face Balaci toate astea e absolut năucitoare. Schimbă instantaneu piciorul, direcţia şi cursul jocului. Pare că o ia spre stînga şi deodată îl vezi în dreapta. Imprimă un anumit ritm, pe care tot el îl rupe. Nu e cîtuşi de puţin „artist”. E un jucător rău, implicat la maximum, încercînd să stoarcă tot ce se poate dintr-o fază oarecare. Personalitatea, şi-o pune în slujba formaţiei sale şi serveşte cu ea indicaţiile tactice ale antrenorilor (cel mai iubit de el: Valentin Stănescu). Nu echipa toată – Craiova sau Naţionala – juca pentru Balaci. Balaci juca pentru echipă.

(Fragment din volumul Cinematograful gol, cu o prefață de Radu Cosașu, Editura Polirom, 2011)

Imagini de pe fcuniversitatea.ro