Celular?

Oare eu sunt cea care mă plimb de bună voie, sau el e cel care mă obligă, fără să-mi dau seama, să-mi mișc oasele amorțite, în timp ce-l butonez, ca să-mi păstrez în lesă nerăbdarea? Smartphone-ului  meu îi sunt oare roabe toate celulele mele? Măsor munții și văile caldarâmului, ținându-mi cât mai multă vreme respirația, ca să nu-mi înfricoșeze precarul echilibru nici măcar infimul zgomot care îmi însoțește de obicei consumul hulpav de aer. Îmi număr mecanic pașii așteptând un semn, spionând ecranul, înregistrând fără să vreau jaloanele trecerii mele prin acest timp și nu prin cel pe care îl visam, pe-aceste amărâte străzi aproape nepavate și nu pe atât de așteptatele bulevarde, printre aceste minciuni, ocolind gropile adânci și prost semnalizate ale resemnărilor. Spionând vieți. Nimic pe WhatsApp sau pe Messenger, niciun mesaj pe Gmail. Niciun apel nepreluat. Tăcere asortată cu aerul tare care se încăpățânează să nu vestească primăvara. Tot Universul zbârcindu-se de-atâta așteptare. Și cucoana aceea vorbind la telefon în  fața buticului cu țoalele atârnate infam în stradă – imunde măruntaie! – , doar-doar s-o împiedica de ele vreo trecătoare și-o intra, robită, să-și achiziționeze altă creație (chinezească, sau indiană?) de serie mică – având un milion treizeci și șapte de surate monozigote și un preț de distribuitor. Nu, cucoana aceea (o fi patroana, sau o simplă vânzătoare?) nu se va îmbogăți, ca alții, pe spinarea mea, căci mantra ei (pe care o ignor cu încăpățânare) e să mă ajute, să îmi ofere aproape gratis fericirea din cârpe. Rămâne să doresc să-i întrerup convorbirea existențială și să mă căpătuiesc. Nu azi, căci tot filozofând am ajuns la capătul străzii și nu mă mai întorc nici să mă pici cu ceară. O s-o găsesc și mâine tot acolo și până și cuvintele i se vor sparge la fel ca azi pe macadam. Ori, dac-o fi să plouă, celularul îi va spumega prin aerul rarefiat al încăperii întunecoase (așa cum se cuvine să fie o grotă plină de comori), ciobindu-i coloratele cuvinte și totuși făcându-le să sune monolitic, cu o infatuată suficiență. O s-o găsesc și mâine, dacă voi mai trece (din greșeală) pe strada asta în dezmembrare, așa cum nu-mi propun să o fac. E de ajuns că mi-a ocupat gândurile azi, timp de câteva clipe, în mers, că nu m-a lăsat să mă gândesc doar la tăcerea din smartphone-ul meu. E de ajuns c-am fost nedreaptă catalogând-o. Cine mă cred, să trag cu urechea și să-i judec spusele și poveștile? Ce-mi veni să ne compar existențele divergente? E mult prea ieftină invidia asta necontrolată a mea (deși e îndreptățită, căci –  nu-i cinstit! – ea una vorbește, cel puțin), chiar dacă m-a lovit pe la spate și încerc s-o reprim. Micile răutăți n-o să îmi spargă așa cum doresc tăcerea. Bine că nu m-am auzit decât eu bombănind.

Nu, nu sun pe nimeni și nici nu scriu nimic. You first, că tot m-a învățat tata să fiu politicoasă. Aștept însă, chiar și atunci când merg. Pândesc atentă prea doritul semn, ca să nu pierd nicio clipă după aceea. Traversez căi nesemnificative, tăcând și observând. Uite, florile din plastic și paharele pântecoase care umplu gemulețul prăfuit din stânga par rătăcite în timpul acesta. Încerc să deduc povestea mâinilor care le-au așezat acolo, a visurilor proprietarului, a întregului cartier. Îmi imaginez figuri preocupate, temătoare și totuși încrezătoare, căutând calea spre zile mai bune. Nu contează că-s de plastic (florile, zâmbetele, chiar și unele vieți), banu’ să iasă! Că nepotu’ vrea Iphone… Iar aberez… pentru cel mai amărât Iphone e nevoie și de alte resurse, nu ajung cele provenite din comori cu spini sintetici. Iar posesorii actuali și viitori ai oribilităților artificiale care siluiesc vitrina sunt incapabili să discearnă între modelele de telefon inteligent (vorba cântecului) de pe piață. Sau poate că mă înșel. Și dacă nu, contează?

Merg, merg, n-am ajuns încă nicăieri. Observ. Comunic cu decorul, măcar el e prietenos. Îmi face cu ochiul dealul monocrom din față, căci știm noi ce știm, în câteva zile va înmuguri, paradisiac, așa că-mi cere de pe acum să mă bucur pentru asta. Dacă pot. Și mă salută cu respect turnul cu ceas, eterna emblemă a orașului. Până și o mănușă, împodobind parțial goliciunea unui pomișor firav, îmi face semne amicale atunci când o depășesc. Mai bine un fular decât o mănușă, mai bine o mănușă decât tăceri. I-auzi! Tot cârcotind, era să nu observ că am primit un mesaj. Am bombănit iarăși fără rost, în loc să mă bucur de soare și-atât. În loc să am răbdare. Stai puțin, să văd dacă El este Semnul meu, că poate mă bucur degeaba. Of, of, de ce nu merge touchscreen-ul ăsta ca lumea atunci când am mai mare nevoie de el? De ce-mi tremură mâna? Ca să-mi întârzie deziluzia, că s-o oprească nu poate. Nu-i drept, de ce râde cu nerușinare la telefon duduia aia în palton kitsch (chiar în mijlocul străzii, de parcă în fișa postului șoferului care de-abia a reușit să frâneze, ocolind-o, scrie că e obligat să o ocrotească oriunde și oricum), iar mie îmi trimite mesaje doar Duolingo, bătându-mă cu insolență la cap pentru că azi nu mi-am luat încă porția homeopată de chineză?

Merg. Mă culeg de pe jos și merg. Și masca mea oficială zâmbește larg Lumii. Sunt tare la teorie, mulți     mi-au spus-o, așa că am în mine toate explicațiile standard care se presupune că mă pot liniști. Toate clișeele. No news is good news, my dear… La urma urmei, de ce sunt atât de dependentă de semnale? De ce afirm cu naivitate că nu mă simt o provincială pentru că sunt conectată? Câte dintre informațiile absorbite cu elan de pe internet sunt reale și esențiale? Nu mă ating mesajele televiziunilor, refuz să mă las manipulată de ele – le recunosc meritele doar în concediu și la meciurile de tenis. Sublimez și decantez informații, în bula mea în care am impresia că mai știu una-alta, că am repere. Cred, totuși, în cuvinte. Și în contacte directe. Dar câte convorbiri telefonice sunt cu adevărat vitale și apropie indivizi, sau cel puțin rezolvă cu adevărat o situație mai complicată? De ce simt că m-ar ajuta ca ele să fie mai ritmice? De ce nu am răbdare? Ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi trăit acum două sute de ani și aș fi fost și mai dependentă de imaginația mea? Mi-aș fi îmbrăcat zilele cu semnalul primit anual, purtându-l cu înțelegere până la următorul, țesând (înțelepțește) povești.

… Și iar mă cert degeaba cu partea rebelă din mine, căci deși m-ascultă spășită mi-e clar că nu crede o iotă din ceea ce-i spun. Ea nu raționează. Ea simte și-atât. Și uite, până și norul ăla e mai fericit decât mine. Îmi mișc ritmic sufletul. Scârțâie, așa că mai merg, poate mai cade din rugină.

… Oprește-te, nu te mai învârti atâta, Lume! Fă liniște, căci sună telefonul.