Rezonanţa poetică…

Constanta fatalităţii noastre artistice rămâne nevoia de eliberare din constrângerile limbajului, pentru a găsi expresiile cele mai nimerite creaţiei. Neliniştile care preced, invariabil, conştientizarea acestei nevoi, vor fi determinante în alegerea ulterioară, fundamentală. Căutând nu definiţii, nici măcar răspunsuri la incertitudinile cotidiene, ci o altă lume, care se detaşează prin însăşi poziţionarea ei de aceste aparente probleme. Omul inteligent va găsi întotdeauna o stare de echilibru, dacă nu în sine, cel puţin prin identificarea acelei lumi faţă de care îşi poate regăsi armonia existenţială. Cel care, mai mult de atât, va îndrăzni o reprezentare a întâlnirii lui cu noile forme superioare, chiar, realului, păşeşte în zona creaţiei. Aici, toate porţile pare-se a fi deschise imaginaţei, dar şi exerciţiului mental care poate păstra punţile cu amintirea experimentată deja. Suprimarea totală a concretului, în afara percepţiei, ar fi un salt prea mare în lumea strict ideatică.

Pe de altă parte, implicarea în exces a gândirii, la nivelul creaţiei, riscă o golire de semnificaţii artistice, de esenţe metafizice, de magie a cuvintelor, în cazul poeziei. ,,Gândirea spulberă farmecul poetic’’ spune Petre Ţuţea. Poate nu aşa de drastic, reconsiderând această afirmaţie metaforic, nu trebuie să condamnăm implicarea gândirii în poezie decât dacă, în momentul ei de sublim, intervine prin epurarea imaginilor, nu a ideii. Reconstrucţia continuă, posibilă în această zonă, a poeticului, implică desigur şi o anumită ordonare, respectarea unor canoane literare pe care gândirea le controlează mai bine decât orice subconştienţă artistică. Excepţie face, poate, doar genialitatea, în faţa căreia neputinţa minţii trebuie acceptată. Omul care, în general, se lasă amăgit de lumea înconjurătoare, nu va înţelege această genialitate care vine dinăuntrul fiinţei, chiar dacă este de natură divină. Implicarea divinităţii, în acest caz, se poate rezuma la actul şi momentul iluminării, ceea ce ne-ar deturna, cumva, din drumul recunoaşterii conştiente a creaţiei artistice. Şi pentru că genialitatea nu acoperă o întindere consistentă în spaţiul creaţiei, sau însăşi conştiinţa noastră refuză acest lucru, rămâne în echilibru ordinea universală stăpânită de raţiune, ferită de un eventual haos rezultat din atotstăpânirea geniilor în afara raţiunii.

Ar urma, într-un alt spaţiu probabilistic, regăsirea spirituală, începând cu neliniştile noastre existenţiale, de care încercăm, altfel, să scăpăm, până la contopirea cu neliniştile artistice, pe care ni le induce Creatorul artistic suprem, pentru a le trece prin filtrele creaţiei personale, de la percepţie până la interpretare, încărcarea cu simboluri şi semnificaţii, sublimarea, în fond. Reîntoarcerea este evident cauzală, dualitatea noastră consacrată, împerecheată pe toate planurile trăirii. Nu trebuie să ne deruteze această tendinţă intrinsecă, de a o lua mereu de la început, raţiunea este cea care ne va stabili şi restabili ordinea şi locul nostru în lume. Doar că raţiunea nu ,,porunceşte’’ întotdeauna şi nu controlează toate stările ori momentele noastre existenţiale. Nevoia de creaţie este însăşi tendinţa omului de a depăşi stările limită respective, cele conflictuale cu sine, la nivelul, mai degrabă, al acceptării de cât al înţelegerii. Creaţia ajunge, astfel, să fie împăcarea omului cu natura generatoare, de cele mai multe ori, a acestor energii negative, precum şi cu el însuşi, într-un loc de popas al spiritului.

Subliniez iarăşi privilegiul operei de artă, al cuvintelor ,,potrivite’’, de a recompune natura fărâmiţată de propriile-i conflicte, de prejudecăţile sau de interpretările greşite, ale oamenilor într-o relaţie deficitară cu aceasta. Scopul, mai mult sau mai puţin conştientizat, nici nu mai contează, de vreme ce urmează unei necesităţi evidente, de restaurare a matricilor primordiale. Singura modalitate prin care omul poate interveni asupra naturii, nu în sensul subordonării, ci al asocierii, al armonizării cu ea. Altfel rămâne, paradoxal, deşi permanent în mijlocul ei, în afara ordinii impuse de legile fundamentale instaurate, unele divine, chiar, înăuntrului atât de misterios. De aceea artistul, cel mai apropiat naturii, dintre oameni, prin sufletul său, nu trebuie să intervină niciodată brutal asupra punţilor lăsate de Dumnezeu sau construite cu migală de înaintaşii noştri, între om şi natură. Cele două entităţi, în care lumile materiale şi cele imateriale sunt atât de diferite, nu pot, deci, decât la nivel spiritual să se întâlnească, să coexiste. Se spune despre omul de astăzi că ar fi liric, în prisma experienţei artistice, lirism care, altfel, vine pe o linie romantică ce ar motiva, poate, însingurarea, dar nu şi multe alte însuşiri ale omului modern. Incertitudinea, oboseala spirituală într-o zonă conflictuală tot mai acută a realului cu idealul, înmulţirea progresivă a dualităţilor care întreţin neliniştea, nu se pot dizolva, pur şi simplu, într-o stare intempestivă a lirismului. Poate doar într-o tendinţă de simplificare lirică a nevoii de exprimare artistică, pe culoarul gândirii active, proprii omului modern creativ.

Când realul se apropie de absurd, sau nimicul de haos, poate să fie o reminiscență existenţială, o retrăire a unei experienţe anterioare, finalizată artistic. Într-un punct intermediar al conştientizării, fără să fi atins sublimul, absolutul, şi care-ţi permite să încerci încă o dată. Pentru că atingerea sublimului trebuie să fie opţiunea artistului. Nu exprimarea, care presupune deja acceptarea lui, situându-te pe treapta filozofică a înţelegerii, îndepărtat, uşor, uşor, de condiţia poetului. Nu este o alegere, o alternativă, ci poziţia distinctivă pe care se situează şi prin care se invidualizează, în procesul cunoașterii, oamenii. Sublimul, în artă, este şi rămâne, nu exclusiv, dar determinant, apanajul Poeziei, aceasta fiind mai mult decât imaginea reprezentată, mai mult decât percepţia senzorială, mai mult , chiar, decât orice reflectare, dincolo de graniţele raţiunii, permanenţa divină.

(din volumul în pregătire, subintitulat ,,Eseuri în favoarea poeziei’’)