Horia Blidaru 
Capătul drumului. Capătul. Întotdeauna când vor alții. Ceilalți decid mereu. Gustul șoaptelor de peste noapte îi umplu plămânii cu un urlet. Niciun gând. Doar un urlet şi apăsă acceleraţia, virând brusc la stânga.
Se luminase de totului. Văpaia își arăta colții devreme. Mașina gonea spre București. „Să vă ia dracu’!”, striga toată oboseala adunată în ultimele luni. Nici măcar un „mulțumesc” n-auzise când i s-a întins mâna la final. Da, era un final. Noroc că venise pe calea asta. Dacă nu, oricum i-ar fi lăsat baltă. Tot ce-l oprise era să nu fie etichetat comunist și oportunist. Într-o vreme a trădărilor și arestărilor tot mai dese, avusese de ales. Îl durea-n cot de țărăniști. Dar nu-i suporta pe comuniști. Deci rămăsese pe loc.
– Tu îmi ții teoria democrației și mă faci când comunist, când legionar? țipase la Laurențiu, cu câteva zile înainte, beat fiind, în bucătărie. Fetele trebăluiau în jur și el striga: mă, Laure, crezi că m-a tâmpit Bucureștiul ăsta de tot? Care din noi era mai pătimaș când era războiul din Spania? Nu tu erai indecis: o zi republican, una franchist? Tu voiai înfruntarea, în locul băltirii, iar eu voiam liniște. Am avut liniște de m-a luat dracu’ la cedarea Ardealului! Și pe urmă voiau să merg pe front… De ce să mor, mă, la Cotul Donului, când n-am fost lăsat să mă opun la ocuparea Ardealului?
Urmase o discuție confuză despre trezirea tardivă a românului, dar și când se trezește, să vezi atunci…
– Mă, Laure, când se trezește poporul ăsta, eu mă duc la culcare, îi răspunsese sătul de discuții. Asta e, suntem în contratimp, eu și poporul ăsta.
Luă curba. În față, la zeci de metri, un camion bara drumul. În oglindă văzu apropiindu-se o mașină. Aceeași ca mai devreme, în drum spre Tămădău, când îl depășise.
Capătul drumului. Capătul. Întotdeauna când vor alții. Ceilalți decid mereu. Gustul șoaptelor de peste noapte îi umplu plămânii cu un urlet. Niciun gând. Doar un urlet şi apăsă accelerația, virând brusc la stânga.
Mașina zbură printre copaci și mai apucă să vadă, lipit in scaun, împingând volanul, o pantă surprinzător de abruptă. Apucă să deschidă ușa, primi în creștetul capului bubuitura ce urmă și se pomeni aruncat într-un hățiș de spini. Mașina explodă mai jos. Se agăță, plin de sânge, de niște rădăcini, în timp ce spinii-i trăgeau carnea din obraji. Văzu în vale un nuc bătrân, cuprins de flăcări. Niște strigăte sus, apoi, departe, dinspre salcâmi, împușcături. Sus, comenzi şi maşini demarând cu nerv. Mușcă pământul, încercând să nu alunece. Deodată, linişte. Cu simțurile încordate, rămase scurmând pământul, fără gânduri. Doar voci venind din altă lume, împresurându-l ca niște șerpi.
De câteva ori, trecură mașini pe drum, dar nimeni nu veni la maşina fumegând în vale. Trecură ceasuri. Soarele-i vărsa un lighean de jar în cap, câmpul zumzăia nepăsător, sângele-i curgea pe obrazul și spatele strivite între spini. Doar apusul îi dădu curajul să se miște.
Dealul de peste vale era roșu. Niște oameni terminau o căpiță. Ieși din spinăriș și atunci înțelese cât noroc a avut cu ascunzișul acela dureros. Trecu în fugă pe lângă mașină, mirat să vadă ce mai rămăsese din ea. Se aruncă în valea cu apă puţină şi sălcie. Bău în neștire, iar curgerea caldă îi domoli rănile. Apoi, păși într-un lan de porumb și alergă până când, cu simțurile ostenite, adormi fără voie. Când se dezmetici, era noapte. O luă la fugă. Nu se opri câteva ceasuri, până la o gară. Se furișă pe lângă trenuri și urcă într-un vagon descoperit, încărcat cu saci de grâu. Adormi amintindu-și verile copilăriei, când umplea sacii cu grâu.
Îl trezi smucitura garniturii puse în mișcare. Încă era întuneric. Încercă să nu se gândească la nimic, tremurând de frigul nopții și de durere. Închise ochii și adormi la loc.
După o vreme, auzi ca prin vis un cântec:
– Vai săracul, infanterul,
Cum îl strânge moliterul,
Cum îl strânge cizmele
Şi îi put picioarele,
Măi, Leanooo!…
Se târî curios până la marginea vagonului și ridică ochii precaut. Era o gară mică. Un tânăr şedea tolănit pe o bancă de lemn, cu o traistă sub cap și cânta nepăsător la forfota câtorva pe peron.
– În cazarma cea de piatră,
Nu tu mamă, nu tu tată,
Nu tu fraţi, nu tu surori,
Numai pas alergător,
Măi, Leanooo!…
Trenul pufăi greoi și se afundă printre brazi.
