Avorturi și revoluție

Aceste două cuvinte pentru mine merg bine unul cu altul. Comunismul care mi-a marcat prima parte a vieţii, ca un tatuaj de recunoaştere cu fierul roşu, s-a dovedit a fi până la urmă un produs ideologic neviabil. Un avorton istoric. Violenta noastră revoluţie a fost şi ea un fel de avorton, trădată înainte de a se naşte. Am văzut însă, pe lângă cuvinte, oameni ucişi sub ochii mei, iar zgomotul unui glonte ce-ţi trece pe lângă ureche e o şoaptă greu de uitat.

Chiar dacă am participat naiv la o farsă sângeroasă, sunt şi astăzi inexplicabil de fericit că mă aflam acolo când s-a întâmplat. Am fost martorul prăbuşirii zgomotoase şi rapide a unei lumi ce părea eternă, şi asta face parte totuşi din definiţia revoluţiei.

Vorbind de avorturi, nu pot să nu asociez comunismul român cu intransigentul catolicism de altădată. Comunismul n-a apucat însă să treacă de faza Inchiziţiei şi nu avea nimic în comun cu catolicismul, chiar dacă Isus ar fi avut toate calităţile unui membru de partid idealizat. Oricum, în România avorturile au fost complet interzise după 1969, iar mai târziu şi contracepţia. Sexul, una dintre supapele noastre de rezistenţă, a devenit o aventură periculoasă, indispensabilă politicii demografice, chiar încurajată de către autorităţi.

În lumea noastră, Dumnezeu nu murise, ci pur şi simplu nu existase. Ateismul se preda la şcoală împreună cu matematica şi biologia. Ideea păcatului primar se înlocuise cu aceea a vinei primare, stupid inoculată în minţile noastre obosite după atâtea încercări ratate de-a ni se forma reflexe condiţionate chiar împotriva naturii umane. Suna în zadar clopoţelul. Noi ne pervertisem peste măsură şi învăţasem să imităm orice, până şi salivaţia pavloviană, asociată cu greaţa noastră cea de toate zilele.

Nu bănuiam că odată ajuns în lumea liberă voi fi confruntat din nou cu problema avorturilor, sau chiar cu cea a reflexelor condiţionate, aici mult mai bine formate şi uneori mai fanatice. „What is your stand on the abortion issue?“ Ce atitudine aveţi în problema avorturilor? Cu această întrebare e hărţuit în America orice politician care candidează pentru o poziţie. Ambiguitatea e tolerată până la un punct, căci alegătorii, divizaţi şi ei, vor să ştie până la urmă de care parte a baricadei stai.

Orice vor răspunde, vor ofensa cu siguranţă o parte a populaţiei aparţinând fie lui „pro choice“, adică cei care sunt pentru avorturi sau „pro life“, cei care sunt împotriva lor. Aceştia din urmă, cei pentru viaţă, îi consideră criminali pe cei care participă la avorturi, atâta doar că metodele lor de convingere pot fi pe bună dreptate etichetate „pro death“. Clinici de avorturi aruncate în aer, personalul lor medical împuşcat cu sânge rece de către fanatici cu pretenţii religioase, continue ameninţări cu moartea celor ce nu vor să accepte sensul filosofiei „pro life“. Un ginecolog din Maine a fost împuşcat în cap în propria casă, în mijlocul familiei. Ucigaşul, prins după ani, va declara la proces, sub privirile aprobatoare ale apărării, că nu a vrut decât să-l sperie pe doctor. Ca şi cum un glonte trecut prin cap, ar fi trebuit să-l pună serios pe gânduri.

La New York, în jurul spitalului în care lucrez văd pentru prima dată o demonstraţie „pro life“. Vreo trei sute de persoane, bine organizate, strigă isteric slogane împotriva avorturilor şi a criminalilor care le fac. Poartă pe braţe coşciuge simbolice pe care sunt desenaţi copii. În mâini au păpuşi groteşti, poze cu avortoni şi pancarte cu slogane care-mi amintesc de alte vremuri, când eram obligaţi, la demonstraţii, să spunem un nu hotărât unor lucruri care nu ne ameninţau şi pe care nu le înţelegeam. Pe oamenii aceştia nu-i obligă însă nimeni. Chipurile le sunt schimonosite de furie şi ură, iar eu trec înfricoşat pe lângă ei cu legitimaţia întoarsă pe piept, ca să nu fiu identificat cumva printre criminali. Îmi amintesc feţele a două femei, amândouă în jur de 55–60 de ani, cu părul proaspăt coafat, puternic fardate, purtând ciorapi mulaţi pe trupurile corpolente. Urlau slogane din fundul plămânilor, foarte pătrunse de misiunea lor, convinse că răcnesc pentru o cauză nobilă.

Mă gândeam cum ar fi reacţionat dacă ar fi ştiut că într-o zi de februarie din 1990 în fostul meu spital din Braşov am făcut cu mâna mea 26 de întreruperi de sarcină. Acesta este recordul meu la avorturi şi nu sunt deloc mândru de el. În America, unde multe din spitale sunt patronate de biserică, nu numai că nu se fac avorturi, dar până şi contracepţia e evitată.

În România, aveam uneori programate 100 de întreruperi de sarcină pe zi. Douăzeci de ani de „pro life“ impus de sistemul comunist a dus la moartea a mii de femei tinere ucise în „ kiling fields-urile“ reproducerii forţate. Un experiment lung şi barbar, probabil fără precedent. Ştiam că şi în Statele Unite fusese o perioadă când avorturile fuseseră interzise şi consecinţe dramatice se văzuseră şi aici.

Aş fi vrut, ca într-un vis în care-ţi poţi permite orice, să ies în faţa acelor demonstranţi patetici, aşa cum eram în halatul alb cu ecuson de ginecolog şi, fără spaimă că voi fi linşat, să-i rog să se oprească puţin. I-aş fi luat cu mine înapoi în timp, în spitalul meu din România, şi i-aş fi dus pe secţia de avorturi septice sau „Valea Morţii“, cum i se spunea. Dimineaţa i-aş fi luat la vizită, în cele 4–5 saloane în care erau îngrămădite zeci de femei, câte două într-un pat, aşteptând să fie examinate de şeful secţiei în prezenţa ofiţerului de miliţie, şi el în halat alb ca şi noi. E o imagine care mă urmăreşte şi nu-mi face nicio plăcere această ţinere de minte. Să vadă apoi feţele pacientelor aşteptând ca nişte condamnate verdictul final: a fi sau a nu fi chiuretată, a fi sau a nu fi operată de avort septic, a scăpa sau nu cu viaţă după aceea, a fi sau a nu fi interogate de miliţie, a fi sau a nu fi arestate, a fi în stare să mai aibă copii sau a rămâne sterile pe viaţă.

Noi, doctorii, încercam, mult prea des, să răspundem corect şi cu sânge rece unei dileme nehipocratice: ce e mai bine pentru o femeie cu avort provocat şi septic – să fie sub pământ cu uter sau deasupra fără el. Cine scăpa cu viaţă rămânea mutilată fizic şi moral. Atunci am făcut multe histerectomii unor fete tinere, unele eleve de liceu, care ieşeau bătrâne din spital, sau mureau în condiţii groaznice. Aş fi vrut ca doamnele acelea demonstrând furioase s-o poată vedea pe fata de 18 ani, singurul copil al unor prieteni, care a murit pentru că îndrăznise să se culce cu băiatul pe care-l iubea. Îmi alesesem specialitatea asta pentru că era vorba despre viaţă, însă în România comunistă ajunsese să fie vorba mai mult despre moarte şi minciună.

Nu s-a făcut nicio statistică şi nimeni nu a protestat niciodată, în niciun fel, ca şi cum ar fi fost o problemă minoră ori strict feminină, ca şi crescutul copiilor sau mersul la coafor. La şedinţe se vorbea despre producţia imensă de ouă, despre vacile care făceau trei viţei deodată şi producţia colosală de grâu a Bărăganului, rămas fără ţărani. Singura statistică în care nu s-a minţit, a fost producţia de copii, şi mă întreb şi astăzi ce i-a oprit să producă încă o minciună „sănătoasă“…

Raporturile de gardă, dimineaţa, erau nişte jalnice adunări. Nu aveam voie să întârziem sau să lipsim. Disciplina se pare că îşi avea rostul ei într-o lume care se descompunea atât de controlat. Ne aprindeam ţigările, şi după ce un nor gros de fum învăluia totul, vorbeam despre naşterile care scădeau, operaţiile ce trebuiau făcute şi, la sfârşit, cu jumătate de gură, despre cele care muriseră, sau candidează la moarte. Apoi se treceau în revistă ultimele lucruri care dispăruseră din dotarea spitalului, natural, fără nicio intonaţie, ca şi cum era vorba despre nişte jucării care ne fuseseră confiscate. La început au dispărut produsele de import, apoi cele de producţie indigenă şi la sfârşit nu am mai avut nici măcar flacoanele de glucoză produse chiar în spital. Se sabota undeva, însă nimeni nu ştia exact unde. Undeva sus de tot, la nivelul sorţii pe care o acceptam resemnaţi.

Noi continuam să improvizăm spectaculos, încăpățânându-ne să supravieţuim, chiar dacă trebuia să ne ducem înapoi cu zeci de ani. Testele de sarcină au fost înlocuite cu teste pe broscoi, antibioticele cu comprese cu varză, anestezia generală cu cea locală, catgutul cu aţă, mâncarea cu răbdarea.

Într-o zi s-au terminat şi broscoii şi asta a provocat mari încurcături. Testul de sarcină, făcut pe ei, numit pompos testul Galli-Mainini, erau singura dovadă legală a sarcinii. Când eram de gardă noaptea, le auzeam orăcăitul trist, amestecat cu ţipetele femeilor care năşteau. Aceeaşi bieţi broscoi erau folosiţi la nesfârşit până la epuizare. Urina femeilor presupus gravide, şi toate erau gravide până la proba contrarie, se instila în cloaca broscoiului. Dacă acesta elibera spermă în urină, testul Galli-Mainini era pozitiv. Cred că broscoii ne urau peste măsură. Când s-au terminat nimeni n-a mişcat un deget, însă miliţia a făcut cumva rost de broscoi. Mascarada trebuia totuşi să aibă o bază legală. L-am cunoscut pe furnizor, un ţigan şmecher specializat în brotacee. Bineînţeles că l-am întrebat cum face rost de ele.

– Din baltă neică, doar nu din import. Prind întâi o femelă, una mişto, mare şi râioasă, o leg de picior cu o aţă şi-i dau drumul pe baltă. Înainte o umflu puţin cu aer folosind un pai, că altfel se scufundă, pricepi? Şi arată şi mai mişto aşa. Când un broscoi se urcă pe ea, şi se urcă repede să mor de te mint, o trag frumos afară cu broscoi cu tot. Noi îi mâncăm, sau îi vând la restaurantul partidului ca delicatese. Mă doare sufletul când mă gândesc ce faceţi cu ei aici.

Într-o dimineaţă ni s-a spus că nu mai sunt mănuși decât pentru operaţii. Resterilizate şi acelea la nesfârşit, se rupeau şi ne trezeam cu degetele goale în burţile femeilor. Eram ameninţaţi că vom ajunge să consultăm fără mănuși, perspectivă înfricoşătoare ştiind că existau şi la noi bolnavi de SIDA. Cineva a venit cu ideea unor mănuși de plastic folosite de coafeze la vopsitul părului şi asta ne-a salvat pentru o vreme. Atât că acestea erau prea dure şi aveau o margine tăioasă, complet nepotrivite chiar dureroase pentru un examen genital.

Contracepţia dispăruse, iar avortul provocat devenise singura contracepţie care le mai rămăsese femeilor. Un copil în afara căsătoriei era aproape de neconceput în cultura noastră, iar femeile căsătorite îşi doreau cel mult un copil, dar nu neapărat atunci când rămâneau gravide întâmplător. O colegă mi-a spus că îşi aşteaptă în fiecare lună, cu mari emoţii, menstruaţia. Femeile păreau intrate, instinctual, într-o grevă a reproducerii, una dintre puţinele forme de rezistenţă din aceea vreme, soldată indiscutabil cu cele mai multe victime netrecute în niciunul din necroloagele postcomuniste.

După decretul din 1969, femeile s-au repliat şi au învăţat cum să scape de sarcinile nedorite. Cu orice risc. Cine avea bani şi relaţii, amândouă obligatorii, putea fi chiuretată pe viu, în vreun garaj sau pe o masă de bucătărie, uneori, chiar de un ginecolog. Cele mai multe învăţaseră să-şi provoace singure avorturi. Foarte populare erau sondele vezicale introduse în uter şi prin care îşi injectau cele mai bizare soluţii: tinctură de iod, ceai de muşeţel, muştar fiert etc. O glumă macabră spunea că româncele sunt cele mai bogate femei. Fiecare are acasă o sondă. În cazul sarcinilor mari îşi rupeau membranele cu andrele de croşetat sau pixuri. Odată am găsit într-un uter vârful rupt al unui termometru cu mercur şi o tulpină de muşcată. Rezultatele puteau fi dezastruoase şi nu veneau la spital decât atunci când moartea le dădea târcoale. Uneori reuşeam să le chiuretăm şi atunci simţeam în ceafă respiraţia căpitanului de miliţie. Conspiram şi noi cum puteam, încercam să le protejăm şi puneam în eprubetele de patologie doar cheaguri, aruncând bucăţile de sarcină în găleată. Fără dovezi nu puteau fi legal urmărite. Erau interogate chiar în spital, de îndată ce îşi reveneau.

(sursa foto: youtube.com)