Alina Neagoe 
Din cauza umbrei tale, pe care, iubitor de science-fiction cum eşti, o botezaseşi „Dor”
Şi o învățaseşi, ca pe un plod râzgâiat, să mă lovească în creştetul viselor, în fiecare noapte ,
Amânându-mi înflorirea freziilor albe cu care păşeam în brațe şi speram să luminez întunericul,
M-am hotărât, excentrică, aşa cum mă ştii, să îmi curăț sufletul, pe viu, de tine.
Mi-am scos inima
Şi-am aşezat-o sub lampă, ca pe un fluture orbit de lumină, prins într-un moment de impas al înălțimilor,
Unde am țintuit-o bine, cu amândoi ochii, să nu-mi scape nici cel mai mic fâlfâit de zbor către tine.
Era vineție, cu dâre albastre de zbor greu,
Ce săpaseră şanțuri dezordonate, probabil de la drumurile rătăcitoare către un capăt sau altul al lumilor tale,
Pe care mi le desenaseşi cu cretă colorată pe ziduri înalte, într-o zi cu soare.
Imitam zborul în timp ce tu desenai atât de frumos şi te rugai să nu plouă;
La prima ploaie am privit cum se scurgeau ferestrele luminoase ale casei cu cerdac si zorele,
La a doua ploaie s-au scurs grinzile si pereții minunatei noastre case,
Iar la a treia ploaie m-am trezit căutând o uşă într-un zid de cărămidă.
Tu te-ai oferit să ridici din nou minunata noastră casă,
Mai aveai cretă din belşug.
M-am speriat, după ploaie nici tu nu mai semănai cu mine,
Pe cămaşa albă de mătase
Ți se scurgea încet o inimă rozacee.
Mi-am scos apoi, pentru câteva clipe, inima în ploaie…
Surprinzător, operația s-a dovedit a fi fost ineficientă,
Umbra ta nu era din cretă!
(sursa foto: beyonddream.com)
