Adrian SângeorzanAdrian Sângeorzan
22.02.2018

Îmi era frică de comunişti şi acum mă trezesc atacată de porci sălbatici!

Cea mai speriată de mistreţi fusese Gertrude, reapărută în Homorod după o absenţă de 40 de ani. Pentru mine şi pentru tot satul, de altfel, părea o figură dintr-o altă lume. Aşa şi era, căci Miss Gertrude venise direct din Illinois, America. Reîntoarsă în casa părintească, a fost cred în iarna aceea americanca cea mai rătăcită de pe această planetă. Emigrase după război în Statele Unite unde-şi întemeiase o familie numeroasă. De atunci nu-şi mai văzuse mama, o bătrână din Homorod care trecuse de 90 de ani. Lui Gertrude îi fusese frică să vină în România, speriată de poveştile cu comunişti, de care îi era foarte teamă.

Într-o zi apăru la mine îngrozită, cu un dicţionar englez-român în mână şi îmi arătă cuvântul boar care înseamnă mistreţ.

– Îmi era frică de comunişti şi acum mă trezesc atacată de porci sălbatici! Îi văd noaptea în grădină şi în curte. Unbelievable!

Era o femeie în vârstă care se străduia să arate încă tânără. Purta când o blană de vulpe argintie, când una de vulpe roşie. Se farda şi pudra foarte puternic ca să-şi ascundă permanenta uimire faţă de lumea în care nimerise. O convinsese să vină una din scrisorile mamei ei care-şi simţea sfârşitul aproape. Închiriase din Bucureşti un taxi şi iat-o intrând în Homorod într-o maşină elegantă. Mama ei, după ce o revăzuse în casa mică de la marginea satului, făcuse un accident vascular şi intrase în comă. Imediat a trimis maşina după mine şi aşa am cunoscut-o pe Miss Gertrude din Illinois.

Pe atunci America exista pentru mine doar în filme şi în nuvelele lui Faulkner, Fitzgerald şi Capote. Mama ei nu mai putea fi ajutată cu nimic. Hotărâse să o plaseze într-o casă de bătrâni unde să fie îngrijită. Greu de găsit aşa ceva pentru că majoritatea se potriveau cu imaginile de coşmar pe care Gertude le avea despre România rămasă sub comunism. Am găsit până la urmă una pe Valea Timişului cu aspect ceva mai uman, însă urmau s-o accepte abia peste o lună. Gertrude devenise brusc o fiică grijulie şi jurase că nu va pleca până nu-si va vedea mama în siguranţă…

Între timp, murea de plictiseală în Homorod, de lipsa duşului zilnic şi de frica vizitatorilor nocturni. Toată speranţa ei era acum în mine, singurul care o putea ajuta cu mama ei şi cu care mai putea conversa cât de cât în engleză. Venea seara la dispensar cu câte o sticlă de whisky căci aflase că inteligenţa se întâlneşte din când în când la câte o partidă de cărţi. Ori Gertrude era o obişnuită a cazinourilor din Las Vegas. Acum trebuia să se mulţumească în compania unor gambleri minori şi ilegali, care o invitau cel mult la o ciorbă de burtă la Băile Homorod.

Începuse încet să-şi amintească limba română şi cu fiecare zi care trecea arăta tot mai ponosită. Partidele de poker o mai linişteau şi atunci se îmbrăca elegant şi fuma dintr-un port-ţigaret lung, găsit în vechea casă. I-am povestit despre întâmplarea lui Ianos cu mistreţii beţi. După câteva zile acesta îmi aduce într-o plasă nişte cârnaţi şi carne de porc proaspătă.

– Sper că n-ai tăiat cumva purceluşii?! îl întreb.

– Nici vorbă. Dacă gustaţi carnea veţi simţi sigur un gust de sălbăticie.

– Şi de ţuică, probabil.

– Greşiţi, de whisky! E mult mai eficient.

Aflu apoi direct de la Gertrude cum a scăpat de cei doi mistreţi care o vizitau în fiecare noapte. Viaţa la ţară îi zdruncinaseră convingerile ecologice. Făcuse acelaşi lucru ca şi Ianos, însă sacrificase o sticlă de whisky de cea mai bună calitate. Îl chemase apoi pe maestrul care, acum mult mai experimentat, făcuse restul.

Spre primăvară, mama ei a fost în sfârşit acceptată în azilul de bătrâni. Gertrude m-a invitat atunci la un restaurant elegant în Poiana Braşov împreună cu familia mea care locuia în Braşov. Am avut o seară plăcută. De-acolo, Gertrude urma să plece la Bucureşti şi apoi să zboare a doua zi spre Chicago. La sfârşitul mesei a vrut să fie drăguţă cu mine şi mi-a dat cadou nişte ştergare şi ceramică veche săsească din casa mamei ei. Dar mi-a mai dat ceva. Un plic. M-a sărutat şi a plecat.

Am desfăcut plicul şi am rămas îngrozit. Înăuntru erau nişte hârtii verzi, mai mult ca sigur dolari. Era prima oară când vedeam valută americană. Era ilegal şi extrem de periculos să fii prins cu valută asupra ta. De la o masă vecină o pereche de ochi profesionişti mă priveau atent. Securistul hotelului urmărise toată scena. Nu ştiam ce să fac, iar Gertrude plecase şi nu mai puteam să-i înapoiez. Pe masă era însă căciula mea rusească de nutrie. O achiziţionasem cu un an în urmă la Soci, o staţiune din Georgia Sovietică unde ne petrecusem o stranie vacanţă. Ruşii, mult mai izolaţi ca noi, cumpărau de la turişti orice lucru care nu arăta sovietic.

Eram într-o piaţă cu prietenul meu doctorul din Jibert, viitor chirurg în Germania. Ne oprim în faţa unui caucazian care vindea la o tarabă căciuli de nutrii făcute în stil rusesc, mari şi groase ca nişte căşti militare. Întreb cât costă şi el începe să tragă de tricoul meu caraghios pe care era imprimată o scenă cu Tom şi Jerry, personaje cunoscute din desenele animate. Mă invită să-mi aleg orice căciulă în schimbul tricoului meu de doi bani. Era o afacere. Mă dezbrac, i-l dau şi-mi îndes pe cap o căciulă mare gălbuie. În câteva secunde toată piaţa se îndreptase spre noi ca o masa hipnotizată cerându-ne ceasurile, pantofii, blugii şi ce mai aveam pe noi.

Am luat-o amândoi la fugă speriaţi, eu gol până la brâu cu o căciulă imensă pe cap, care mă şi strângea îngrozitor. Am încercat apoi s-o lărgesc puţin dând drumul la câteva cusături. Atunci am observat că era făcută dintr-o nutrie întreagă şi în locul unde fuseseră ochii animalului erau două găuri perfect camuflate.

În ochii nutriei am îndesat pe sub masă dolarii lui Gertrude. Apoi am luat plicul gol, l-am băgat vizibil în buzunar şi am ieşit la toaletă. Când m-am întors cel responsabil cu duşmanii de clasă mă aştepta şi mă pofti în biroul lui din hotel. Îmi perchiziţionă portofelul, buzunarele, şosetele, pantalonii şi mă lăsă apoi în pace dezamăgit.

Căciula am folosit-o în fiecare iarnă. Dolarii au stat în ochii nutriei ani de zile până când am plecat în America. Cei 200 de dolari au fost singurii bani cu care am trecut oceanul.

(sursa foto: dcnews.ro)