Ultimul rol

Odinioară, femeia fusese, cu siguranță, o frumusețe. Chiar și acum, la șaptezeci de ani, avea un chip distins, cu ochii de un negru intens, de cărbune, ca ai copiilor din pânzele lui Tonitza. Deși în lumea teatrului din care făcuse parte se purta lifting-ul, refuzase cu îndârjire o astfel de operație. „Ai pielea netedă câteva luni, iar pe urmă te zbârcești și mai rău“, obișnuia ea să spună, pronunțând fiecare cuvânt clar, ca să fie bine înțeles, ușor prețios, cu acea știință a rostirii pe care ți-o dă actoria. Fusese o actriță bună – nu foarte bună, nu ajunsese „un monstru sacru“, dar vina aparținea și regizorilor. O distribuiseră mai mult în roluri de mâna a doua, pentru care se cerea un trup perfect, un chip drăgălaș, astfel încât publicul din sală să freamăte încântat de apariția strălucitoare, fără să mai bage de seamă jocul de scenă, trăirile profunde ale personajelor respective.

„Am fost o prezență agreabilă și doar atât“, puncta ea cu exactitate, fără să se lamenteze, în serile în care își invita prie­tenele la un ceai, la o cafea, ca să mai stea la taclale, să-și rememoreze crâmpeie din viață. Își sublinia spusele cu gesturi largi ale mâinilor ei frumoase, unse cu creme înainte de culcare.

De fapt, o parte din vină îi aparținea și ei. Nu se zbătuse, ca alte colege, să se impună, să atragă atenția asupra resurselor interioare pe care le avea, mult mai mari decât păreau la prima vedere. Își acceptase destinul cu seninătate, nu-i găsea nimănui nici o culpă fiindcă nu se împlinise așa cum, uneori, visase. „Poate n-am visat prea mult. Blestemata mea luciditate m-a readus, de fiecare dată, cu picioarele pe pământ“, mai adăuga ea, fără amărăciune, punând în fața musafirelor – tot femei în vârstă, dar nu din lumea teatrului – farfurioare cu dulceață, prăjiturele de casă, păhărele cu lichior.

Tot din pricina lipsei ei de impetuozitate în viața socială rămăsese singură – bărbații nu îndrăzneau s-o curteze, o socoteau inaccesibilă, își ziceau că „are ea pe cineva, n-o să se uite la noi“ și alergau după femei mai puțin atrăgătoare, dar mai ușor de abordat.

În seara aceea nu aștepta nici o vizită. Citise câteva pa­gini dintr-un roman prost și-l aruncase plictisită. Deschisese televizorul, folosind telecomanda, mutase pe câteva canale, dar nu descoperise nimic interesant și îl închisese la loc. Gesturile aparțineau unei ființe potolite, împăcate cu existența, care își aștepta resemnată sfârșitul, fără să condamne pe nimeni, fără să-și facă reproșuri amare fiindcă nu reușise mai mult. Se așeză mai bine în fotoliu și se uită cu luare aminte în jur, ca și cum ar fi pătruns într-o casă străină și voia să se familiarizeze cu ambianța. Încăperea în care se afla avea pereții tapetați cu afișele unor spectacole în care jucase. Numele ei nu ieșea niciodată în evidență, era undeva, printre alte nume, „la grămadă“, cum sublinia deseori cu ironie – sau poate nu era ironie, era încă o duioasă recunoaștere a locului ocupat printre ceilalți, fără de care însă „aleșii“, „vedetele“, „stelele“ n-aveau cum să strălucească. Alături se afla dormitorul din care se intra într-un birou cu o bibliotecă impunătoare. „Atât am agonisit – un apartament de trei camere“, puncta ea câteodată în fața auditoriului format din două-trei femei. „O să-l las moștenire singurului meu nepot“. „Dar cu cele zece apartamente, cu blocul vechi pe care statul l-a luat părinților tăi?“, întreba câte una dintre prietene. „Nu v-am spus? Am câștigat procesul. Mi l-au dat înapoi.“ „Și ce-o să faci cu el?“, nu se lăsa cealaltă, și din curiozitate și din invidie. „Îl lași tot nepotului?“ „Nu. O să fac o donație. Vreau ca acolo să locuiască actori, actrițe, oameni săraci care n-au pe nimeni. Să le fie adăpost la bătrânețe.“ „Dar dacă ai închiria apartamentele, fie și pe sume mici, ai câștiga o groază de bani.“ „Ce să fac cu ei? Mie îmi ajunge pensia. De boli m-a ferit Dumnezeu. La ce bun să adun bani? Mă duc cu ei pe lumea cealaltă?“

Râdea și acum aducându-și aminte de stupoarea întipărită pe chipurile prietenelor ei. O socoteau, cu siguranță, sărită de pe fix, o zănatecă. Cum, la ce sunt buni banii mulți? Pe ce lume trăiești, femeie? Nu vezi cum toate se scumpesc pe zi ce trece? Dacă într-o zi cazi la pat? Evident, nu zicea nici una în gura mare toate astea. Dar, fără doar și poate, gândeau sorbindu-și licoarea din păhăruțe, cântărind din ochi obiectele din casă – unele vechi, rămase de la părinți, pentru ea încărcate cu o valoare sentimentală, pentru ele doar posibile surse de câștig prin valorificarea în magazinele de antichități.

La urma urmei, nici nu-i erau cu adevărat prietene, alcătuiau doar un decor viu, capabil să-i alunge plictisul, urâtul, în ceasurile de singurătate. Conversația cu ele ajungea, câteodată, obositoare, dovadă că nu exista, de fapt, nici o cale de comunicare reală, era doar un spectacol regizat de ea însăși, în propriul său folos. „Ar trebui, poate, să nu le mai chem pe la mine. Prea sunt curioase, prea vor să știe tot, prea vor să-mi scotocească prin suflet fără voia mea, fără să am vreun chef.“

Lumina din tavan i se păru prea slabă, așa că se ridică – era înaltă de statură, își ținea spatele drept, nu suporta nici în privința asta să facă vreo concesie bătrâneții – și aprinse și lampa cu picior aflată într-un colț. Apoi, brusc, se hotărî ce să facă în continuare.

***

Era miezul nopții când ucigașul pătrunse în bloc. Urcă pe trepte până la etajul doi și se opri în fața ușii de la apartamentul actriței ieșite la pensie. Ascultă câteva clipe. Din apartament se auzea vocea unei femei. „Are pe cineva în vizită?“, se întrebă el neliniștit. Cel care îl plătise ca s-o ucidă pe bătrână îl asigurase că nu primea pe nimeni după orele zece seara. Îi explicase pe îndelete cum sunt dispuse camerele, îi făcuse și o schiță și-i mai spusese un lucru ­care-i ușura mult misiunea – proprietara nu-și încuia niciodată ușa. „Cine, ce să-mi fure? Amărâtele astea de bijuterii? Televizorul? Motanul?”, răspundea fosta actriță la observațiile prietenelor ei.

Ucigașul continuă să asculte la ușă. Își dădu seama că nu se aude decât un singur glas. „Vorbește la telefon?“ Mai așteptă răbdător, mutându-se de pe un picior pe altul. Conversația însă nu se sfârșea. Apăsă pe clanță. Ușa se deschise fără zgomot. Așa cum i se spusese, pătrunse într-un hol mic, neluminat. Închise cu grijă ușa în urma lui. Se puse din nou pe așteptat. Într-o mână avea pregătit un fir de nailon. Păși ușor spre încăperea de unde se auzea vocea care rostea vorbe fără nici un înțeles pentru bărbatul îmbrăcat în trening și cu o șepcuță neagră pe cap. „O fi nebună – ce tot trăncănește despre prinți, regine, cavaleri? I-auzi – acum râde, acum bocește.“ Nu mai avea răbdare. Intră cu hotărâre în camera de zi. O clipă rămase țintuit. Își reveni însă iute din uluiala care îl cuprinsese văzând o femeie îmbrăcată într-o rochie cu volănașe, dintr-o altă epocă. Stătea cu spatele la el și continua să vorbească despre iubire, despre suferință, despre cruzime. Din trei pași fu lângă bătrână, îi petrecu rapid lațul în jurul gâtului și strânse cu putere. Nu se auzi nici un geamăt. Înainte de a pleca, ucigașul nu rezistă ispitei și privi chipul victimei. Pe față i se citea o bucurie ireală, ca și cum ar fi scăpat de o povară.

***

Ucigașul repeta în neștire o singură frază:

– Cum de m-ați găsit așa de repede?

Nu i-am răspuns. Stăteam față în față, în biroul meu, dar gândurile mele erau în altă parte. Aveam în fața ochilor imaginea actriței îmbrăcate într-o rochie dintr-un alt secol, zăcând pe covor, cu un șnur de nailon în jurul gâtului și cu o expresie de seninătate pe chip cum rareori mai întâlnisem la cineva mort într-un asemenea mod groaznic. Îmi în­chipuiam – pentru a nu știu câta oară – ceasurile ei de ­singurătate, când, îmbrăcată în veșmintele unor personaje pe care nu le interpretase niciodată, dar își dorise să le întruchipeze – le juca doar ca pe o revanșă luată la apusul vieții. Fără spectatori, fără parteneri, fără aplauze. Antigona, Electra, Desdemona, Ofelia… Doar în fața unei camere video, la care meșterise un dispozitiv ca s-o declanșeze și să-i înregistreze monologurile. Și care înregistrase și scena uciderii ei. Cea mai reușită scenă din toată cariera. Ultimul rol.

Foto: vintageromania.com