Alex. Ștefănescu 
În poeziile sale de dragoste, Eminescu face de multe ori iubitei propuneri extravagante, dintr-un fel de nesaț al multiplicării modurilor de de a iubi. Îi propune să fugă împreună în lume, să-l părăsească printre străini, să-l uite, să se arunce odată cu el în ocean, să vină la o întâlnire în codru, să accepte ca după moarte să fie înmormântată în același sicriu cu el etc. (Este adevărat, nu ajunge niciodată la ideea, pe care o va lansa cu un secol mai târziu Adrian Păunescu, de a se iubi pe tunuri!)
În postuma Ah, mierea buzei tale (datând, cu aproximație, din 1873), ultima strofă conține și ea o propunere neobișnuită:
„Încet, încet… să ne culcăm în raclă,/Încet de pe pământ ne-om furişa./ O stinge a privirei tale faclă,/ Închide ochii tăi… aşa, aşa;/ Ce bine e să dormi adânc în raclă,/ Să dormi adânc, să nu mai ştii ceva.”
Să se așeze amândoi în raclă… adică să facă o repetiție pentru înmormântarea propriu-zisă care va fi imaginată abia în poemul O, mamă…, din 1880:
„Iar dacă împreună va fi ca să murim,/ Să nu ne ducă-n triste zidiri de țintirim,/ Mormântul să ni-l sape la margine de râu,/ Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu;/ De-a pururea aproape vei fi de sânul meu…/ Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.”
Adevărul este că acest joc straniu, al culcării îndrăgostiților în raclă, pare straniu numai neîndrăgostiților. Cine iubește sau își aduce aminte cum era când iubea știe că aparenta nebunie este de fapt o trăire paroxistică a dragostei. În plus, dragostea seamănă destul de mult cu moartea pentru că presupune o renunțare la
individualitate și o contopire a celor doi (pentru recompunerea androginului în plan metafizic sau pentru zămislirea unui copil în plan fizic). În notele sale din ediția critică a operei eminesciene, Perpessicius dovedește că nu s–a gândit niciodată la asemănarea dintre dragoste și moarte, din moment ce vede în ultima strofă din Ah, mierea buzei tale „o pronunţată şi obsedantă thanatofilie”. S-ar putea vorbi, mai curând, de o erotofilie, care, dusă până la ultimele consecințe, face atingere, într-adevăr, și cu moartea.
Poemul se remarcă, de la început, printr-o ardoare a adorării iubitei și o senzualitate rafinată care aduc aminte de Cântarea cântărilor:
„Ah, mierea buzei tale am gustat-o,/ A buzei tale coapte, amorul meu;/ Zăpada sânului eu am furat-o,/ De ea mi-am răcorit suflarea eu;/ Ah, unde eşti demonico, curato,/ Ah, unde eşti să mor la sânul tău!”
Și în versurile citate apare fulgurant ideea de moarte: „să mor la sânul tău”.
Pentru ca într-o altă strofă să se ajungă și la ideea de ucidere, ca formă supremă de luare în posesie a iubitei:
„Ah, cum nu eşti, să-ţi mistuiesc viaţa,/ Să-ţi beau tot sufletul din gura ta,/ Să-ţi sorb lumina pân’ce-or fi de gheaţă/ Frumoşi-ţi ochi − să-ţi devastez aşa/ Tot ce tu ai frumos… o, mă învaţă/ Să te ucid cu respirarea mea!”
Poezia, scrisă la prima mână, nelucrată, mai mult surâzătoare decât gravă, reușește totuși să emoționeze prin incandescența trăirii dragostei. Declarația făcută iubitei este gata-gata să alunece în melodramă, dar nu alunecă. O salvează patetismul ei jucăuș.
Două versuri ne rămân pentru multă vreme în minte:
„Ah, să murim, nu plânge, nu te teme/ Că undeva s-află al nostru nume!”
Undeva, într-un registru al Universului sunt scrise și numele noastre! Ce idee!
(Text apărut în revista România literară nr. 4/ 2018)
