Mariana Rogoz Stratulat 
De multe ori m-am gândit să scriu despre orașul care m-a primit în prima dimineață a existenței mele, care mi-a însemnat trecerea cu toate culorile timpului, care a fost în rătăcirile mele pe cărările vieții un reper luminos, o oază de liniște și căldură, un spațiu mirific situat între vii, un ținut feeric așezat în apropierea unei ape cuminți, Șușița, ce își povestește amintirile în verile secetoase lăsând pietrele și nisipul să-și încălzească tăcerea la soare, dar mereu am amânat. Nu știu din ce motive. Poate pentru că aici și în împrejurimi, pe câmpia de la Mărășești, pe dealul Muncelului și mai departe, până la Mărăști, Soveja și Oituz, s-a făurit o parte a istoriei neamului nostru. Poate pentru că pe aici au trecut cumanii gonindu-și caii ca vântul și ca gândul, iar oamenii locului au fost nevoiți să se ascundă în măruntaiele pământului săpând tunele, drumuri subterane, pentru a scăpa de urgia venită din răsărit. Sau poate pentru că am considerat că a scrie despre Panciu este ca și când aș încerca să povestesc despre mitul Păsării Phoenix în variantă vrânceană, cum acest orășel a fost trecut prin foc și sabie, devenind cenușă și durere și cum la fel ca pasărea-minune s-a reîntrupat.
Monumentul eroilor din Primul Război Mondial
(sursa foto: wikipedia)
Într-o frumoasă dimineață de toamnă, în 1869, a luat foc o dugheană, „și cum se stârnise vânt dinspre nord, și cum dughinele de lemn uscat se țineau lanț lipite, până seara vâlvătaia de foc mistuie tot șirul de prăvălii… Mare jale și mare spaimă a adus acest foc și de atunci s-a început să se facă numai prăvălii și case de zid.
Deci a început să se ridice orașul al doilea, orașul de zid, în locul celui de lemn.”*
Viața își reia cursul normal, oamenii, gospodari harnici și pricepuți, au ridicat pe terasele dealurilor dintre ape (râul Putna și râul Trotuș) case arătoase, văruite în albastrul cerului, au răsădit viță de vie din prag în prag, „pentru ca din strugurii cu arome de cântece bătrânești să stoarcă nectarul cu care să cinstească memoria străbunilor”.**
Fața orașului se schimbă mereu, se construiește un spital, case cu etaj, se fac primele pavaje, trotuare de lespezi de piatră cioplită, felinare de fontă, bulevardul ce duce la gară (ambele construite cu banii proprietarilor de vii și a primarului Vasile Apostoleanu), se aduce apa de la Aluna, se face canalizarea orașului astfel încât Panciu devine un orășel cochet și curat, ce se răsfață în mijlocul celei mai mari podgorii a Regatului. Asta până în 1916, când asupra frumosului târg de provincie se abate o altă mare nenorocire. E vorba de luptele din primul Război Mondial. Așa a început băjenia, dar după pârjolul războiului, oamenii se întorc acasă pentru a reface totul din temelii.
Anii se scurg încet, cu răbdare și resemnare, păncenii muncesc încrezători în ei și în Dumnezeu, astfel încât orașul înflorește iar din propria cenușă, până în dimineața zilei de 10 noiembrie 1940. La ora 3:40, câteva zguduituri orizontale și una verticală pun la pământ întregul oraș. „Întuneric beznă, nici strigăte, nici jale. O groază mută în plină beznă, mai lugubră decât țipetele și jălirea, paralizase pe toți.”*
Cenușa și molozul au luat locul vieții! Și totuși, orașul reînvie.
Cum? Veniți la Panciu, oamenii vă vor spune povestea altei nașteri, povestea noului oraș.
Iar eu continui să trăiesc nu numai pe pământ, ci și agățată puțin de cerul, eterna mea dragoste, care mă ocrotește.
*Istoricul orașului Panciu și a schiturilor „Brazi” și „Sf. Ion” prăbușite de cutremurul din 10 noiemvrie 1940 de Adolf Căpățînă, doctor în drept și farmacist, primarul orașului Panciu, ediția a II-a, tipărit la S.C. ”Luceafărul” S.A. București, 2003)
**Acad. Valeriu D. Cotea, Panciu – o permanență în Panciu, ghid turistic de Dan Deșliu, editura Terra, Focșani, 2001)
