Ramona Müller 
La începutul anului 1929, revista Radiofonia publica următorul anunț: „Luni, 18 februarie, se joacă în studioul Societăţii Române de Radiodifuziune, din strada General Berthelot, delicioasa comedie într-un act, intitulată Ce ştia satul, de V. Al. Jan, cu concursul eminenţilor artişti ai Teatrului Naţional: Doamna Maria Filotti şi Domnul Romald Bulfinski”.
Această premieră a constituit actul de naștere al teatrului radiofonic din România. Autorul, I. Valjan (ce se considera ucenicul lui Caragiale), cu mare audiență la public, fusese timp de un an (1923-1924) directorul Teatrului Național din București, fiind considerat de Lovinescu „umoristul nostru cel mai bun, cu o notă de fineţă de observaţie”.
Ce ştia satul „se bazează pe ideea de când lumea că soţul află ultimul ceea ce tot satul ştie de mult. Grigore Marineanu pune însă la cale o farsă şi află chiar din gura soţiei, sigură că se pronunţase deja divorţul, tot ce nu ar fi voit să afle. Adevărul astfel obţinut îl absolvă de complicaţii morale şi în acelaşi timp îl răzbună. Victima e de astă dată soţia, care joacă rolul înşelătorului înşelat. Piesa, susţinută doar de simpla conversaţie, place prin atmosfera de bună dispoziţie, obţinând uşor adeziunea spectatorului.” (Cornel Moraru).
De atunci, au trecut 89 de ani, timp în care universul teatrului radiofonic a cucerit și a influențat generații întregi. Actorii transformau vizualul în sunet folosind în culisa acustică diverse mijloace de redare: valurile erau imitate prin zgomotul apei dintr-un lighean mai mare, tunetele și fulgerele erau realizate prin agitarea a două foi de tablă de către actorii ce se deplasau din fața microfonului spre fundul studioului. Zgomotul produs de zborul unui aeroplan era realizat prin atingerea unui cartonaș de elicea unui ventilator.
„Autorul, actorul, regizorul, spunea Victor Ion Popa, primul regizor de teatru radiofonic românesc, trebuie să ajungă la a reprezenta tot ce văd prin sunet, iar auditorii trebuie deprinşi să transforme sunetele în imagini.”
În distribuția pieselor teatrului fără scenă, apar frecvent după anul 1934: Lucia Sturza Bulandra, Tony Bulandra, George Vraca, Eugenia Popovici, Elvira Godeanu, Coco Demetrescu, Ion Finteșteanu, Sonia Cluceru și mulți alții.
În deceniile următoare calitatea teatrului crește datorită înregistrărilor pe bandă de magnetofon, ceea ce duce la sporirea numărului de ascultători. Pentru publicul care nu avea o sală de teatru în apropiere, pentru cei care nu aveau bani, cât și pentru oamenii din zonele rurale, spectacolul auditiv era singura oază de relaxare.
Mircea Albulescu a debutat întâi la microfon , apoi pe scenă. Îndrăgostit de lumea undelor a devenit mai târziu, doctor în teatru radiofonic, unde într-o lume fără decoruri, fără chipuri se adunau și se mai întânesc și azi actorii diverselor teatre, care joacă în aceeași piesă. Radu Beligan, Toma Caragiu, Ileana Stana Ionescu, regretatul Ștefan Iordache, cea care a fost vulcanica Stela Popescu, „moţu Pittiş”, Ion Caramitru, Victor Rebengiuc, Mircea Diaconu, Toma Enache, Mariana Mihuţ, Boris Petroff, Dan Mihăescu şi Elena Caragiu sunt doar câteva dintre personalitățile marcante care au jucat împreună în fața unui microfon.
Câți oare dintre noi nu am savurat în trecut, cele 10 minute de povești, Noapte bună, copii!, cu minunatul generic de deschidere și încheiere? Serile, recunoșteam la radioul din bucătărie în piesele de dramaturgie sau de comedie, ce călătoreau pe unde de eter, vocile inconfundabile ale lui Dem Rădulescu, ușor sacadată, Ion Lucian, jovială, a lui Mitică Popescu, cu inflexiuni mieroase, Radu Beligan, ușor nazală sau vocea subțire ca a unui copil a Vasilicăi Tastaman. Imaginația ascultătorului construia decoruri pe baza densității sunetelor într-un spațiu tangibil. Pe vremea când nu exista internet, omul de rând, copil și adult, pensionar sau bolnav, muncitorul ce lucra în schimbul de noapte sau adolescentul ce învăța pentru treapta a II-a, ascultau teatru radiofonic sau povești la pick-up (varianta vintage a audiobook-ului). „Spectatorul” aflat în fața difuzorului devenea participant activ în această reprezentație unidimensională, el fiind urechea a treia. „Când joci în faţa microfonului, scria Radu Beligan, ai o singură armă: vocea, şi ea trebuie să ţină locul întregului arsenal al teatrului […] Dar oare faptul că auditoriul poate să-şi închipuie reprezentaţia după gustul său propriu, dând frâu liber imaginaţiei, nu e tocmai una din atracţiile specifice teatrului la microfon?”
Astăzi, Radio România este cel mai ascultat radio, formatul său atrăgând publicul nou, dar și păstrându-și ascultătorii fideli.
