Cristina Crețu 
Stancu lui Mucea stătea sprijinit în băț. Îmbrăcat cu o pelerină de ploaie, cu glugă, părea o umbră albastră sprijinită în băț în mijlocul drumului. Oile pășteau cuminți și rodeau cioturile de coceni de pe loturile dinspre gârlă. Pesemne, adormise-n băț, că stătea nemișcat.
O căruță se apropia vijelios. Caii tineri mușcau zăbala.
– Stancule! Stancule! l-a strigat tata care strângea aracii din vie.
Plouase și aracii ieșeau ușor din găurile făcute în primăvară cu un fier ascuțit. Tata și-a scos căciula neagră de miel și a fluturat-o deasupra capului. Nimic. Umbra albastră stătea neclintită. În ultima secundă s-a dat într-o parte, altfel am fi auzit că s-ar fi întâmplat o nenorocire.
Figură mare, nea Stancu.
Iarna purta pantaloni de pufoaică, legați cu betelii la glezne. Genunchii erau cârpiți cu două bucăți de stofă. Pe cap, ori căciulă din blană de miel, ori o căciulă făcută în fabrică, din urson, îmbrăcată cu un material gri. Părțile care atârnau se puteau prinde într-un nasture cu o gaică sus, deasupra moalelui capului. O parte îi scăpa. Îl vedeai cu o ureche de urson atârnând, iar el, țeapăn, serios, un mic filozof care le știa pe toate, cel mai des vorbind despre cum să te chivernisești, cum să strângi bani pentru zile negre, cum să ai. Când și când zicea: „Mie-mi spui?” și-și lăsa capul pe spate. Urechea de urson se ridica și rămânea apoi o vreme liniștită.
– Ăsta de n-o dormi pe o saltea de bani, zicea mama.
În copilărie, îl știam drept killer de câini. Dacă un câine străin intra în curtea sa, acolo își găsea sfârșitul. Colo-colo, pe lângă părțile gardului de sârmă punea lațuri.
– Azi-noapte, am prins un câine, fir-ar mama lui să fie! îl auzeai.
Rămâneam mută, gândindu-mă la soarta bietului animal.
Se întâmpla să mai vină câte o vecină la noi. Soba dogorea de căldură și vorbeau despre ultimele noutăți din sat sau despre lucrări agricole. „Ai arat? Ai semănat?” etc. După ce pleca, nea Stancu o caracteriza simplu:
-Tarabă! Nu mai e bună de nimic! Ce să mai faci cu ea?!
O vreme, după ce tata a ieșit la pensie și a cumpărat treptat vreo cincizeci de oi, „au ciobănit” împreună. Duminica era zi de târg în Drăgănești. Nea Stancu venea cu banii la mine și le făceam calculele. Deși aveau același număr de oi, tata primea mai puțin, deoarece mai da și fraților mei din brânza cuvenită.
– Pune, Nae, banii la C.E.C, îi zicea tatălui meu.
– Păi, i-am pus. I-am dat copiilor. Ăsta e C.E.C-ul meu, îi răspundea tata.
Nea Stancu, cu toată filozofia lui, tăcea, dar nu îi convenea, se vedea clar, poate că dincolo de măreția lui mereu afișată, acest gând îl rodea ca un vierme orb.
Nea Stancu nu a avut copii. Toată viața „a plimbat bățul pe câmp” și s-a chivernisit cum a știut el mai bine, convins fiind că bătrânețea nu vine cu lăutari.
