Tușe violente

„Fiecare dintre noi este singur pe lume, e închis într-un turn de alamă şi nu poate comunica cu semenii săi decît prin semne, iar aceste semne nu au o valoare comună, aşa că sensul lor rămîne vag şi nesigur.” Şi pentru scriitorul englez William Somerset Maugham – ca, de altfel, şi pentru confratele său, Joseph Conrad, cu a sa amară revelaţie: „Trăim precum visăm, singuri…” – sîntem închişi ermetic în celula de sticlă a singurătăţii, orice încercare de comunicare cu ceilalţi încarceraţi reducîndu-se la o jalnică pantomimă. Dacă pentru cei mai mulţi convenţiile, clişeele, rutina întreţin iluzia că înţelegerea este posibilă, artistul simte mult mai acut această neputinţă de a (se) comunica, nemaiaşteptînd ca „oamenii să gîndească la fel”, nici ca „sensul vag şi nesigur” pe care se opinteşte să-l exprime în creaţia sa să spargă zidul opac al nedumeririi sau, mai grav, al indiferenţei. În romanul său din 1919, Luna şi doi bani jumate, Somerset Maugham construieşte, glisînd abil între demistificare şi idealizare, povestea tulburătoare a unui pictor conştient de acest neajuns al semnelor, dar care îşi continuă neabătut drumul, recalcitrant, complet indiferent la părerile celorlalţi, sfidînd sarcastic orice încercare de apropiere. Cu şarmul şi gustul fin pentru paradox ale unui Oscar Wilde, Somerset Maugham răstoarnă nonşalant locurile comune, se joacă elegant cu stereotipiile şi aşteptările cititorului, fascinanta poveste care încearcă să-l prindă în mrejele ei pe alunecosul Charles Strickland nefiind nici pe departe doar o simplă romanţare a destinului zbuciumat al excentricului pictor Paul Gauguin.

Luna şi doi bani jumate schiţează, în tuşe groase şi violente, portretul deconcertant al unui artist impenetrabil în obsesia lui de a picta „ceea ce vede”, viziunea ce îi bîntuie imaginaţia, îl consumă şi îl absoarbe într-un „abis al cruzimii”. Pentru arta sa stranie, contorsionată, stîngace şi totuşi viguroasă, Charles Strickland renunţă la confortul lumii europene, la stabilitatea unei familii, la siguranţa financiară a unui serviciu bănos, la tihna unei vieţi aşezate şi porneşte orbecăind în necunoscut. Cu sclipitoare ironie îngroşată pînă la sarcasm, Somerset Maugham încropeşte o ingenioasă ramă contrastantă pentru aventura exotică a pictorului: lumea mucezită a unei Anglii încremenite în banalitate şi conformism, rigiditate şi ipocrizie, concentrată în salonul monden al superficialei doamne Strickland. Primul crochiu pe care naratorul i-l face lui Strickland este dezamăgitor, neanunţînd violenţa cromatică de mai tîrziu. Soţul doamnei Strickland este un insipid agent de bursă, un individ şters, „nul”, absorbit de ansamblu, de mecanismul social în care se integrează perfect, una dintre acele „figuri dintr-o tapiserie veche” care „nu se detaşează de pe fundal, iar de la distanţă par să-şi piardă conturul, încît nu ne sugerează decît o atrăgătoare pată de culoare”. Doamna Strickland găseşte pentru ruptura brutală şi inexplicabilă a soţului ei din corsetul social şi familial „explicaţia cea mai simplă”, previzibilă – ispita unei alte femei – , care însă „nu explică nimic”, după cum ne avertizează cinicul narator. După ce presupunerea ei este infirmată, ea admite că şi-ar fi iertat soţul infidel, dar nu poate să accepte să fie părăsită nu pentru o femeie, ci pentru o idee. Rămasă fără sprijin financiar, îşi va gestiona cu abilitate drama, aşa cum va şti să speculeze interesul pe care l-ar putea stîrni amintirile ei despre „scumpul de Charlie”, tablourile lui rămînînd însă pentru ea doar „artă decorativă”, cum observă caustic necruţătorul narator în finalul romanului.

Dacă în sobra Anglie victoriană, prinsă în impasibila ei rutină asemenea acelor „tramvaie care merg de la un cap de linie la altul pe şinele lor”, urmîndu-şi neabătut previzibila rută, fără devieri şi fără surprize, Charles Strickland se complace în banalitate, îndepărtarea lui, mai întîi în mult mai degajata Franţă, apoi în luxuriantul Tahiti, aduce o cu totul altă imagine a excentricului personaj. Episodul francez aduce la lumină un Strickland mult mai complex, cînd anodin, cînd exploziv, impertinent sau seducător, un melanj bizar de porniri contradictorii, dezvăluind „laturile ireconciliabile ale firii sale fantaste”. Agentul de bursă placid se transformă într-un monstru fără o brumă de conştiinţă, de responsabilitate, de sentimente elementare precum mila ori gratitudinea, pentru care recunoaşterea celorlalţi, faima, puterea sînt „copilării”, iar orice emoţie e „melodramă”. Discursul rafinat al naratorului lui Somerset Maugham ocoleşte cu supleţe „poza” moralistului – „Scriitorul este mai preocupat să afle decît să judece” – în istorisirea unor secvenţe dramatice precum intruziunea brutală a lui Strickland în intimitatea domestică a cuplului Blanche – Dirk Stroeve. Dragostea este o „boală” pentru senzualul pictor, pasiunea violentă pentru Blanche venind în întîmpinarea dorinţei sale de a picta un nud, iar odată ce acesta este terminat, o părăseşte fără remuşcări, nepăsător la consecinţele funeste ale acestei rupturi.

Pornirea artistică se îngemănează cu instinctul sexual, picturile lui chinuite ascund o dezlănţuire dionisiacă: „Era în el ceva primitiv. Părea să se împărtăşească din acele obscure forţe ale naturii pe care grecii le personificau în fiinţe pe jumătate umane, pe jumătate animalice – satirul şi faunul.[…] Strickland părea să poarte în inima lui nişte armonii stranii şi nişte tipare absolut banale, şi-i prevedeam un sfîrşit de chinuri şi disperare. Din nou îmi dădea senzaţia că e posedat de un demon. Dar nu puteai să spui că e vorba de un demon al răului, căci era o forţă primitivă, aşa cum existase înaintea binelui şi a răului. ”De abia în Tahiti această forţă obscură îşi găseşte eliberarea, precipitînd totodată finalul prevestit dintru început de naratorul deopotrivă fascinat şi oripilat de puterea obscură concentrată în picturile naive şi totodată neliniştitoare ale lui Strickland, împletind frapant senzualitatea cu spiritualitatea. Acest ultim episod, cel mai nedesluşit, dar şi cel mai tulburător din sinuosul destin al lui Strickland, este reconstituit indirect, din frînturi de amintiri ale unor povestitori ce nu sînt întru totul creditabili. Convieţuirea cu devotata Ata într-un cadru idilic, emanînd o frumuseţe exuberantă, boala cumplită – lepra – care îl devorează lent, capodopera pe care o pictează înainte de a orbi pe pereţii casei sale pentru a o sorti distrugerii sînt fragmente distorsionate ale unei vieţi imposibil de prins într-o poveste, pe  care naratorul se căzneşte să le asambleze într-un discurs coerent.

După ce (auto)ironia fusese pavăza în faţa tentaţiei de a construi un mit, în ultimele pagini ale cărţii naratorul cedează neputincios în faţa acestei presiuni. Naratorul  bovaric îşi idealizează cu voluptate personajul, proiectînd asupra sa propria viziune, inflamată de romantica imagine a geniului, descoperind că acest „bărbat crud, egoist, brutal şi senzual” a fost „un mare idealist” – ceea ce i-ar fi stîrnit, desigur, lui Strickland, un zîmbet sardonic şi o împunsătură precum: „Bietul meu prieten, ce îngrozitor de sentimental eşti!” Somerset Maugham întreţine cu măiestrie această spumoasă ambiguitate, din care ia naştere imaginea fluidă, multiplicată, uneori simplificată ori deformată, alteori estompată ori subtilizată, a unui pictor care ar rămîne impasibil la cei „doi bani jumate” căzuţi la picioarele lui, fascinat de luna inaccesibilă care-i absoarbe privirea, „orb faţă de absolut orice în afară de o viziune tulburătoare din propriul său suflet.”

Somerset Maugham, Luna şi doi bani jumate, Traducere şi note de Andrei Bantaş, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 248 p.