Camelia Radulian 
Sfârșitul nostru vine încet,
halucinant ca iubirea
Doare cât o aiurare de frunze
în care nici nu mai știm.
Murim fecund în brațele acestor zile de negru
doi amanți neînvinși totuși de dragoste
trufași ca brazii în care încă foșnim
lăsând depărtarea și rânjetul nopții
și unghiile unei seri scrijelind nume adânci
pe geamătul uitărilor râncede.
Aproape e ziua în care n-o să ne mai aducem aminte.
E vremea desfrunzirii fără sfârșit
Ne mor amintirile, cade prăpădul toamnei-viori
tăinuind frumos, iată,
clocotul ocru înfrânt, liber și veșted
hrănind porumbeii străzilor nimănui
umbrele noastre prelungi, trecând îmbrățișate
prin catedrala mea în genunchi…
