Jurnal, XXVIII

Nu e nimic de făcut. Şi nimic esenţial de spus.

De zile întregi sunt adâncit (spun adâncit deși cu mult mai potrivit ar fi înfășurat, înfășat ca într-un lințoliu) în depresie. Şi nu-i pot opune mai nimic. E ca şi cum întâlnești numai obstacole, numai împotriviri. Scriind la jurnal nu faci decât să-ți conturezi și mai clar împotmolirea. Mica ta ratare, mica ta dramă, intraductibile, pierzându-se ca un vaer în ceaţă.

Îmi scriu editorialul (săptămânal) în acest ton amar, de pesimism accelerat și fără orizont. Mă observ, placid, emițând tot felul de sentințe și locuri comune pe teme politice și sociale. Mă opresc uneori, trag aer în piept, gândindu-mă la cei ce vor citi, şi la realitatea – cum altfel decât subversivă?- a proastei mele dispoziții ce se infiltrează în respectivele comentarii. Văd lucrurile prin lentile fumurii. De fapt nu văd nimic sau aproape nimic. Stau ghemuit în obscuritatea propriei făpturi, în indispoziție. Comentez lumea, deşi sunt promiscuu, în afara ei, înstrăinat. Zadarnic încerc să mă iau peste picior, zicându-mi, asemenea lui Livius Ciocârlie din Pe mine să nu contați: „lasă că trece când mori!” În miezul depresiei, ceea ce e cu adevărat îngrozitor e chiar seriozitatea crispantă a lucrurilor. Totul pare (deşi nu e, nu poate fi) apăsător şi grav.

Ca să uit de mine ( de cel care îmi pare o făptură plată şi fără vigoare) citesc Pădurea norvegiană de Haruki Murakami. Îmi prinde chiar foarte bine lectura. H.M. a terminat de scris această carte într-o cameră de hotel, izolat de restul lumii, aşa cum şi trebuie să fii, atunci când scrii. „(…) am scris romanul în sudul Europei. Am început să-l scriu pe 21 decembrie 1986, într- o vilă de pe insula Mikonos din Grecia, şi l-am încheiat într-o cameră de hotel de la marginea Romei, la data de 27 martie 1987. (…) am fost mulțumit că musafirii şi telefoanele m-au lăsat în pace şi am putut să mă concentrez asupra scrisului.” Mi-l imaginez pe H.M. cu căștile pe urechi, ascultând Beatles, izolat la o masă într-o cârciumă dintr-un cartier mărginaș, departe de toți și de toate, pentru a putea scrie, căci în camera lui de hotel nu avea masă. În mai puțin de trei luni (nu ai cum să nu fii impresionat, eu unul sunt) a terminat de scris romanul acesta.

Imaginea scriitorului nipon care nu poate scrie în camera de hotel, căci în respectiva cameră nu există nicio masă, mi se pare acum cât se poate de credibilă, deși la început am suspectat totul de o ușoară teatralitate, de poză. Adevărul e că nu poți scrie prea bine în pat, cu caietul pe genunchi. Ai neapărat nevoie de o masă, de un scaun, aşa cum ai, indiscutabil, nevoie de izolare. Absența celorlalți sau cel puțin indiferența lor, blatul de lemn, orizontul ferm al colilor de hârtie, aplecarea, încovoierea, lanțurile nevăzute care te țintuiesc de scaun. Doar tu şi abisul pur al paginilor albe.

Până la urmă am fost nevoit să plec de la bibliotecă în urma neînțelegerilor (le cataloghez fără nicio ezitare drept prosteşti, absurde) cu directoarea colegiului. Am predat cheile, cu strângere de inimă, în plină indiferență a celorlalți, prea ocupați cu propriile lor frici mărunte, roluri și comodități. Gândul relativ consolator că am lăsat totuși lucrurile în ordine, că, dacă la început biblioteca era un depozit insalubru de cărți, acum măcar arată a bibliotecă, cu spații ordonate, curate, luminoase. Dar ce folos, totuși, pentru mine? Niciunul. O senzaţie apăsătoare de umilinţă şi de eşec. Deşi e atât de indecent, nu mă pot opri să nu-mi plâng de milă şi chiar să mă dispreţuiesc. Mă aşteptam la mai mult de la mine.

Prima carte de H.M. am citit-o datorită lui G. Eram în pat. „La sud de graniță, la vest de soare” trona pe un mic raft, alături. G. se afla în bucătărie, gătea. Îi datorez destule lui G., dacă stau bine să mă gândesc. Toate acele luni în care am fost împreună au fost chiar foarte plăcute. Pe fereastra micului ei apartament puteai observa parcarea acoperită de zăpezi imaculate, blocurile cenușii, înghețate, cerul nemișcat, taciturn şi difuz. Mama lui G. era într-o cameră alăturată, o prezență discretă, timidă și fragilă, abia dacă am schimbat câteva cuvinte. Am citit romanul cu încântare, până seara târziu.

Problema mea, după ce am predat cheile la bibliotecă, a fost ce se va întâmpla cu plantele, cine le va îngriji. Am vorbit cu Adela, femeia de serviciu, o parte din acestea ea mi le-a adus, le-am cărat împreună pe scări, de la etaj. În aerul uscat al bibliotecii, se vor ofili. Adela trece prin momente cu mult mai grele: fiica ei a murit, şi acum îi are în grijă pe cei doi nepoţi, rămaşi orfani. O ascult dar îmi dau seama că nu sunt atât de atent pe cât s-ar cuveni să fiu. Fiecare e închis în propriul vaer.

Respingătoarea nefericire a celuilalt.

Tot G mi-a dat să citesc și jurnalul lui Gheorghe Crăciun, pe care nu i l-am mai restituit, nu a mai existat prilejul necesar. Relația noastră a sfârșit îngrozitor de prost. Un jurnal despre trup și decădere, depresiv, cum altfel…

Imagine de pe ziare.com