Despre Cuba

Cărțile antropologului Vintilă Mihăilescu n-au fost niciodată simple investigații analitice în domeniu. Că s-a ocupat de cotidian, urbanitate și excepționalism românesc, de ”condiția romă” sau de eșafodaje teoretice în etnologie, discursul autorului s-a înscris mereu în zona eseului dens, persuasiv, cu deschideri intelectuale remarcabile. Cele câteva ”introduceri” ale sale din 2007 (Antropologie. Cinci introduceri) rămân, în opinia mea, sub semnul celui mai bun manual din ultimii zeci de ani, de la noi, despre ”om”, ”simbol”, ”haos”, ”ordine”, ”primitiv”, ”autohton” și alte categorii despre care avem impresia că știm câte ceva, dacă am citit din Mircea Eliade și Ernest Bernea.

Hotel Ambos Mundos. Scurt eseu de antropologie borgesiană nu iese din tiparul amintit. Scrisă alert în urma unei experiențe cubaneze ”la fața locului”, cartea e așezată sub două efigii semnificative. Prima e cea a unui travelling sugerat de Borges în Istoria eternității: ”generalul” poate fi, uneori, mai intens decât ”concretul”, căci una e să vezi câmpia sud-americană întinsă și bărbații sorbind ceai de mate (ceva foarte vag), și alta e să afli că întinderea se numește ”pampas”, iar bărbații, ”gauchos” (ceva care trezește interesul). A doua e dată de arhitectura unui hotel din inima Havanei (acolo a și poposit autorul), cu fațadele bifurcate pe două străzi divergente, de unde ideile de contrast, constantă, autenticitate și continuitate, în jurul cărora se organizează perspectivele din carte. Totul s-ar putea reduce la ”ce facem cu ”Celălalt”, adică la disputa dintre Sepúlveda și Las Casas, din secolul XVI, cu privire la pretențiile spaniolilor colonizatori asupra indienilor americani. Mai pe scurt, ca proces mental al unuia (european, în speță) față de Celălalt, discursul antropologului presupune mereu precauția subiectivității, prejudecata generalizărilor pripite și teama inevitabilă de ficțiune. Cum ai putea scrie, altfel spus, despre o lume atât de colorată cotidian și de alunecoasă istoric precum cea cubaneză, dacă, după ce ai cunoscut-o îndeaproape, nu operezi cu mecanismele ”marilor narațiuni” prin care marea cultură europeană (a colonialiștilor, a cuceritorilor, a celor pretinși superiori) s-a impus? De aici apelul la un hedonism asumat al discursului, la eclectism referențial și la evitarea concluziilor definitive. După ”perioada de penitență postcolonială”, susține autorul, antropologia trebuie să ia în considerare din nou, cu responsabilitate, ”marile narațiuni” și alte ”ficțiuni mai adecvate, mai morale”, căci antropologia e azi mai degrabă o știință ”pentru om”, decât una ”despre om”. Între altele, titlurile celor șase mici capitole sunt sugestive, în acest sens, folosind cuvinte-umbrelă foarte generoase cu eseistica intimității și a alterității: Alibi, Contraste, Lumea noastră, Lumea lor, Lumea mea, Pledoarie.

Sigur, nu lipsesc din carte impresiile de simplu călător (cu tot cu reproducerile foto): străzile, arhitectura, oamenii, obiceiurile, discuțiile, bucătăria, viața privată și cea oficială, trimiterile la istoria recentă sau veche a zonei, confirmarea sau infirmarea unor mituri (omniprezența mașinilor retro, stranietatea unui comunism care permite micile inițiative private, divinizarea turistului străin, trabucurile, romul, sărăcia, ascendența slavery și afro, omniprezența muzicii și a dansului, raportarea la liderii politici etc.). Ele sunt discutate, însă, cu instrumentarul antropologului comparatist, care poate face cronologia unei anumite tipologii și o poate insera într-un tabel al analogiilor relevante, care să clarifice atât o cutumă, cât și reacția modernului în fața ei. De pildă, cele două arhetipuri ale mobilității moderne – turismul și vilegiatura – acoperă, în opinia lui Vintilă Mihăilescu, marea diviziune dintre nomazi și sedentari, așa cum călătoria poate fi subdivizată în pelerinaj (”oameni spre obiective recunoscute”) și aventură (”indivizi spre obiective necunoscute”), cu variate nuanțări generate de ”religia” autenticității. Evidenta descătușare prin extimizare, muzică și mișcare, observabilă peste tot, în societatea cubaneză, s-ar datora renunțării la ”civilizația corsetului”, specifică moralității severe (și creștine) a Lumii Noi.

Ce rămâne, totuși, din experiența antropologului condiționat (uneori împotriva voinței lui) de bibliotecă, în țara lui Fidel Castro și a ritmurilor Compay Segundo? O colecție de stampe, de evenimente locale spontane, disparate și notabile în jurnal? Autorul răspunde borgesian, încercând să clarifice ce e ”realismul magic”: ”definirea metaforică a unei realități istorice cu sens, a Poveștii care conferă un rost curgerii fără sens a vieții umane. O «poveste» care, fiind «realistă», devine «reală».”

O frumoasă poveste cu imagini, istorii și idei, asta e eseul lui Vintilă Mihăilescu. E o Cuba profund subiectivă, o subiectivitate asumată și perfect acoperită de cuvinte. Tot ceea ce pare doar iluzia lui, ca să-l parafrazez, e o iluzie cu sens, care dovedește că, într-adevăr, a fost acolo și știe ce spune.

Vintilă Mihăilescu, Hotel Ambos Mundos. Scurt eseu de antropologie borgesiană, Polirom, Iași, 2017, 209 pag.