Dacă există suferință mai mare, toată însăși, decât singurătatea ce răzbate în afara noastră, doar creația artistică, poezie fiind înainte de orice, rămâne starea la fel de ,,discretă” precum durerea, a acestei suferințe. Conștientizată sau nu, acceptarea ei vine ca o resemnare aparent individuală, la limita temporală a expresivității artistice. Va înclina în favoarea nevoinței de împărtășire a înțelesului răbufnit prin urmarea căii, aleasă de subconștient, într-un moment nedefinit al suferinței. Porțile deschise revederii, totodată, constituie un alt suport al poetizării involuntare, din imagini salvate de la uitare, de la sedimentarea înăuntrul ființei, marginal percepției. Ideatizarea ulterioară vine din resortul intimității manieriste ce subzistă dedesubtul închipuirii artistice. Și, într-o suficientă măsură, de interiorizările absolute care topesc, laolaltă, iluziile reflectărilor imediate, împovărate de semnificații și simboluri ancestrale. Așteptarea precede, uneori obsesiv de apăsător timpului, transpunerea neliniștii surprinse de teama redescoperirii golului creat și întreținut din propriile-i inconsistențe. Într-o confuzie scăpată de sub stăpânirea dezordinii, nu și a măsurii ei, progresivă în spiralele distinctive ale voluntarismului nostru afectiv. Care fie ne trage din păienjenișul sensibilităților acumulate pe fondul însingurării, printr-o eliberare condiționată creației, fie ne dirijează pedeapsa nefericirii depline spre corecția prin adâncire în ea până la indulgența limitelor. Niciodată îndeajuns de aproape cât să sperie iminența și ireversibilitatea alegerii, mereu prea departe ca să îngăduie succesive răgazuri pentru a ne despovăra de urmările neanticipate relevării inutilului existențial. Ori bunăvoinței de evadare într-un plan preponderent secund, chiar dacă supus confirmării artistice, dincolo de paraxiomele declarate ale acesteia. Epurate până la dezarticularea formală a conceptului de frumos, în toate reprezentările ca leit-motiv al creaţiei. La ce bun separatismul incontrolabil al simțurilor de-abia perceptibile, în raport cu gândirea tot mai abstractizată, ca disculpare a setei de absolut niciodată potolită?
În virtutea aceleași fragilități eterice, poate cea mai la îndemână dintre goliciunile pasibile trăirii, orice creator de artă va manifesta temerea lumească a eșecului, a înfrângerii. Prăbușirile simultane transfigurării sufletești celui nevânturat renunțării, la încercările de cumpănire a stărilor imateriale, contopite divergențelor spirituale, vor accentua îndepărtarea nesfârșitului, într-o ireversibilă solitudine. Asumată, sau oricum consimțită, ca și tăcerea dinăuntrul ei, care ne îmbie la a crea. Insuficientă, pe de altă parte, pentru a motiva efectul și a compensa nefolosul nostru de muritori. De cele mai multe ori, veghea circumstanțială creației este un amalgam volatil, la limita irealitații. Aceasta întreține durerea a tot ce sedimentează mintea prin inerția neîncrederii în devenirile succesive, în sfârșitul reveriei. Artistul în general, poetul în particular, rămâne captiv în lumea creată, până la apariția unei alte lumi, zămislită eventual tot de el, sau numai acceptată ca pretext de separare a fiindului, la hotarele ideii. Pentru că potrivirile conjuncturale, unele primare chiar, se resorb prin ungherele necunoașterii, fără identificarea înțelesului real cu imaginarul. Diversitatea celui din urmă, nu doar ca provocare a limitelor, ne îndepărtează prăpastiei de la răscrucea dezarmoniei și haosului. Sau de prizonieratul neliniștii, presentiment la fiecare exaltare existențialistă, la fiecare încântare a spiritului evadat din propria-i matcă. Însăși izolarea, dincolo de aceste perspective, poate să nu fie mărginirea reprezentărilor prin contururi formale, dar transcendentale. Înstrăinarea de sinele a cărui întârziere senzorială îl dezechilibrează timpului, ar putea însemna chiar secționarea segmentelor vitale actului de creație. Scara de apreciere a adâncimii căderii prin răstimpul recunoașterii artistice, îndesită cu nenumărate trepte de așteptare, va cuprinde până și poezia nescrisă a lumii. În detrimentul agoniei vieții, a viselor, poezia desăvârșește suferința preliminară, premergătoare oricărei revelații creatoare. Parte a durerii dezamăgirilor ori a depresiilor suprapuse neîmplinirii , rămâne un dram de speranță că arta poetică nu va degenera într-o resemnare indiferentă a singurătății.
(din volumul în pregătire ,,Pretexte în favoarea poeziei’’)