Irina Dincă 
„El a ieşit din lumea faptelor şi a intrat în cea a amăgirii, şi cîteodată mă gîndesc că amăgirile sînt poate chipul pe care îl iau, în ochii oamenilor de rînd, realităţile cele mai ascunse şi cele mai adînci.” Dincolo de chipul ei iluzoriu, ce derutează percepţia nemediată de rafinamentul estetic, frumuseţea este o proiecţie platoniciană a unei realităţi mai profunde, ce îşi poate arăta adevărata lumină doar printr-un joc al umbrelor trecătoare. Volumul de Povestiri orientale (1938) al scriitoarei franceze Marguerite Yourcenar captează cîteva năluciri prin care frumuseţea, această necruţătoare fata morgana ce bîntuie imaginarul răsăritean, îşi dezvăluie şi, în acelaşi timp, îşi păstrează ascunse intangibilele-i mistere. Irealele personaje ce îşi joacă destinul pe muchia fragilă dintre viaţă şi moarte sînt întrupări ale unor porniri viscerale, obsesive în obstinaţia de a-şi împlini destinul sub zodia frumuseţii vizionare. Arhetipale ori legendare, fiinţele cărora scriitoarea franceză le insuflă o nouă viaţă îşi au prototipul în creaţii eterogene ale imaginarului oriental, însă explozia de patimi din sîngeroasele balade balcanice îşi găseşte uşor reflexia în descătuşările dionisiace ale unor superstiţii greceşti ori în ciclul samsaric din miturile hinduse. Măiestria cu care prozatoarea regizează (di)simetrii nebănuite aduce împreună personaje cu destine atît de diferite şi, totuşi, cuprinse de aceeaşi narcoză a frumuseţii fermecătoare şi, în acelaşi timp, devastatoare. Exaltatul pictor Wang-Fo şi vizionarul Cornelius Berg, rafinatul prinţ Genghi şi decăzuta zeiţă Kali, neîndurătorul erou sîrb Marko Kralievici şi răzbunătoarea văduvă Aphrodissia, călugărul Therapion şi rătăcitul Panaiotis sînt faţa şi reversul aceluiaşi homo orientalis, în care extremele se înfruntă frenetic sub înşelătoarea mască a impasibilităţii.
Aerul de familie ce aduce împreună cele zece fire narative din Povestirile orientale ale lui Marguerite Yourcenar este discreta alunecare în fantastic, boarea de irealitate ce învăluie fiecare istorisire depănată alene, reinventînd străvechi ritmuri de baladă. O intensă undă de senzualitate răzbate din fiecare nucleu narativ, iar tensiunile astfel cumulate răbufnesc violent, într-o descătușare cathartică. Vajnicul eroul sîrb Marko Kralievici, personajul central din două texte din volum, e emblematic pentru acest fragil echilibru în punctul de maximă tensiune emoțională, fiind deopotrivă un grăitor exemplu de supraomenesc autocontrol și de slăbiciune umană, de forță brută și de sensibilitate estetică. Spre deosebire de ținuta morală impecabilă a legendarilor cavaleri ai Occidentului, aura eroismului lui Marko e „doar vitejie pură”, ce irumpe din fiecare por al trupului său uriaş, de o frumuseţe răvăşitoare. Marko nu ezită să-şi folosească toate darurile pentru a o vrăji pe văduva paşei din Scutari, care îi oferă adăpost sigur şi îi mijloceşte întîlnirile cu complicii, dar îl şi trădează fără să clipească atunci cînd e rănită de vorbele necugetate ale viteazului luptător. Încolţit de jungherele soldaţilor turci, Marko încearcă să-şi găsească scăparea în valurile mării, dar este prins şi singura salvare se arată într-o catalepsie autoindusă, care îi amăgeşte pe toţi urmăritorii săi, mai puţin pe necruţătoarea amantă. Trupul lui Marko nu tresare la niciunul dintre sadicele chinuri la care îl supun călăii săi, rămînînd impasibil la cuiele şi la cărbunii aprinşi cu care este greu încercat, însă îşi reprimă cu greu fiorul trezit de poftele cărnii, odată supus probei de foc a dorinţei. Atunci cînd dansul celei mai frumoase dintre fetele din Kotor, Aişe, îl retrezeşte la viaţă, chipul lui Marko se umanizează printr-un zîmbet dureros, ascuns de privirile indiscrete ale celorlalţi doar de năframa roşie pe care frumoasa dansatoare o lasă dinadins să-i cadă peste faţa condamnatului la „chinul cel mai dulce”. Zîmbetul lui Marko e precum călcîiul lui Ahile, pecetea vulnerabilităţii acestuia şi, în acelaşi timp, semnul ce îl umanizează şi îi conferă un trup din carne şi sînge, supus pasiunii şi sortit morţii. Nu întîmplător, cealaltă povestire, Moartea lui Marko Kralievici, aruncă o stranie lumină asupra circumstanţelor tulburătoare în care un bătrînel fără vlagă îl doboară pe eroul aparent de neînfrînt, într-o confruntare din care nimeni nu poate ieşi învingător. În fond, zîmbetul lui Marko aduce în plus tocmai ceea ce „Iliadei îi lipseşte”, adică „surîsul lui Ahile”.
Chintesenţă a frumuseţii ademenitoare, personajele feminine din Povestirile orientale sînt construite pe măsura eroilor ce nu se pot împotrivi farmecelor lor irezistibile. Soţia şi mama devotată din Laptele morţii repovesteşte o veche legendă albaneză înrudită cu legenda Meşterului Manole, reinterpretată în cheie simbolică şi de Ismail Kadare în Podul cu trei arce. Turnul din Scutari ascunde o taină cumplită, întrucît în zidurile ei fusese sacrificată soţia celui mai tînăr dintre cei trei fraţi ce au ridicat falnicul edificiu, prin vicleşug şi trădare, întrucît celelalte neveste fuseseră puse în gardă în legătură cu crima ce se punea la cale sub straşnic jurămînt. Închisă fără milă între zidurile ce altfel s-ar fi năruit peste noapte, femeia are o singură dorinţă în faţa morţii, să i se îngăduie să-şi hrănească la sîn copilul neînţărcat, iar laptele continuă să curgă miraculos în următorii doi ani prin deschizătura lăsată în zid în dreptul pieptului celei trecute de mult timp în nefiinţă. Dacă eroina turnului din Scutari devine arhetipul mamei desăvîrşite, Văduva Aphrodissia ilustrează un alt tip de devotament ce sfidează moartea, salvînd onoarea cadavrului însîngerat al iubitului ei de taină cu sacrificiul propriei vieţi. Iar imaculata zeiţă prăbuşită în noroiul patimilor din Kali întruchipează dureroasa dualitate ce învrăjbeşte maniheic visul de frumuseţe pură şi vîltoarea imundă a patimilor din personajele construite cu migălos rafinament de Marguerite Yourcenar. Decapitată de zeii invidioşi, desăvîrşitul cap al zeiţei Kali este alipit trupului blestemat al unei femei stricate cu care este confundat, amîndouă femei avînd aceeaşi aluniţă pe coapsa stîngă, iar cea care nu cunoscuse înainte freamătul dorinţei este tîrîtă într-un carusel al plăcerilor înjositoare. Ostenita rătăcitoare îşi va găsi liniştea doar prin întîlnirea cu Înţeleptul ce îi va prilejui revelaţia că „toţi sîntem mai multe lucruri deodată, crîmpeie, umbre, năluci”.
Dacă în Kali, desăvîrşirea trebuie să se cufunde în josnicia lumii pentru a-şi descoperi propria neprihănire, ciclul îşi inversează cursul în binomul narativ alcătuit din Cel ce le-a iubit pe nereide şi Sfînta-Fecioară-a-Rîndunelelor. Nereidele, ispititoarele şi primejdioasele zîne în care „se întrupează lumina verii şi de aceea vederea lor te năuceşte şi îţi dă sfîrşeală”, ielele „ce nu se ivesc decît în ceasul tragic al amiezii” pentru a-i sminti pe cei care îndrăznesc să le afle tainele sînt întruchiparea forţelor obscure ce dinamizează senzualul univers al Povestirilor orientale. Panaiotis rămîne cu minţile rătăcite după întîlnirea cu ielele, aşa cum neînfricatul Marko îşi pune viaţa în pericol, neputînd să se împotrivească farmecului letal al frumuseţii. Iar călugărul Therapion le declară făţiş război zănaticelor frumuseţi ce îi tulbură liniştea, sechestrînd jucăuşele nimfe într-o scorbură în stîncă, la intrarea căreia a construit un paraclis pentru a le împiedica să mai poată ieşi în lume şi condamnîndu-le astfel unei morţi lente şi chinuitoare, fără apă şi fără hrană. Fragilele făpturi sînt salvate de Maica Domnului, ce se îndură să le elibereze, luîndu-le cu delicateţe în cutele hainei sale şi preschimbîndu-le în rîndunele. E tocmai miraculoasa metamorfoză la care ne face părtaşi Marguerite Yourcenar prin fiecare povestire ce prinde contur sub rafinatul ei penel: surîsul prin care „prihana nimfelor se mîntuia în neprihănirea rîndunelelor”.
Marguerite Yourcenar, Povestiri orientale, traducere din franceză de Petru Creţia, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2016, 160 p.
