Elena Dican 
De ce m-a aşezat Dumnezeu aici, în locurile „dăruite” de El, aşa cum le vedea Mircea cel Bătrân, e o întrebare care, poate, nu ar trebui sa-mi treacă prin minte. Şi, dacă îmi trece, dacă n-o pot opri, n-ar trebui să mă stârnească să-i găsesc răspuns. Sunt taine ale vieţii, sunt taine ale lumii lăsate să fie aşa pentru vecie. De nepătruns. De neumblat, de neiscodit, de nedezvăluit.
Neîndoielnic că ştie. Ştie cât de mult iubesc ţinuturile din care mă trag. Ştie că sunt îndrăgostită, iremediabil, de oraşul Mirei şi de ţinutul în care e aşezat. Ştie că voi fi mereu sub vraja Mirei şi necontenit captivată de povestea ei asupra căreia am revenit de vreo trei-patru ori. În condiţiile în care se întâmplă rar să citesc o carte a doua oară. Nu pentru că n-aş vrea, ci pentru că n-ar mai rămâne timp pentru alte lecturi. De povestea Mirei nu mă satur, însă, niciodată. Sunt fascinată, fireşte, nu doar de povestea ei, ci şi de această bucăţică de istorie a Râmnicului, de trecutul oraşului pe care Cella Delavrancea nu s-a sfiit să-l vadă, acum multe decenii, ca pe un „Salzburg al Estului”.
Mira a trăit, până când a fost nevoită să-l părăsească, într-un oraş pe care eu nu l-am cunoscut. A trăit în oraşul pe care eu aveam să-l descopăr, peste foarte mulţi ani, doar în pozele salvate de către cei care le-au păstrat ca pe comorile de preţ. Şi în cărţile celor care l-au descris şi pentru noi, trăitorii de mai târziu. Eu, aşadar, n-am trăit în oraşul Mirei, eu am trăit şi trăiesc în alt oraş. Oraşul în care îmi duc eu viaţa are acelaşi nume – Râmnicu Vîlcea – şi are, geografic vorbind, coordonate identice (sigur, nu ignorăm relativitatea, o punem mereu în drepturile ei) cu oraşul în care a trăit Mira. Numai că cel de azi e şi nu e acelaşi cu cel de ieri. E acelaşi pentru că e martor, de secole, al nesfârşitei îmbrăţişări dintre legendarul râu Olt şi fratele lui mai mic, râul Olăneşti. Şi nu e acelaşi pentru că eu am trăit şi trăiesc în oraşul mutilat, la un moment dat, precum întreaga ţară, şi invadat de clădirile epocii comuniste. Un dezastru, cu atât mai mult cu cât Râmnicu Vâlcea a fost de-a dreptul devastat. Locul în care s-a demolat cel mai mult. A fost, la modul propriu, cotropit.
Am ajuns în oraşul de la poalele Capelei relativ târziu, exact după patru decenii de la plecarea Mirei, cu puţini ani înainte de schimbările aşteptate, întâmplate în acel decembrie.
Cu toate acestea, în ciuda a tot şi a toate, am putea spune, Râmnicul a reuşit, nu se ştie cum, să păstreze, nesperat, un parfum unic. Nu neapărat pe cel al trecutului, deşi, cu siguranţă, esenţa asta, rară şi preţioasă, o mai poţi simţi, încă. Dar a prins, de-acum, mireasma timpului prezent, împletită cu cea a Râmnicului de ieri şi cu irezistibila aromă a florilor de tei în primăverile râmnicene. Sigur, cochetul oraş aşezat, ca într-o rugă, la poalele dealului Capela, nu mai e de multă vreme oraş al pensionarilor, pecetea aceasta s-a şters. Iar eu nu aveam cum să ştiu, atunci când am început să-l numesc „acasă”, că păşisem în oraşul care fusese supus celui mai mare proces de demolare din întreaga ţară. Cine mi-ar fi mărturisit aşa ceva, cine ar fi avut curajul să vorbească despre asta?
Mira despre care am pomenit mai sus era o Simian. Aparţinea uneia dintre multele ramuri ale boierilor Simieni, familii cu rădăcini în Săliştea Sibiului, aşezaţi în Râmnic şi făcându-l să prospere prin munca, prin energia şi prin inteligenţa lor.
Mira Simian – „lelea de pe Olt” cum singură şi-a spus toată viaţa – şi soţul ei, Ştefan Baciu, înţelegând ce se petrece, au avut inspiraţia să părăsească ţara în 1946. Au trăit, o mare parte a vieţii lor de după plecare, în America de Sud. Şi, în toată ei viaţă petrecută departe, Mira n-a încetat să arate lumii valorile ţării sale. S-a zbătut, inclusiv prin ceea ce a scris, să prezinte elitelor lumii în mijlocul cărora a trăit întreaga viaţă din exil, cu orice prilej, folclorul românesc şi literatura cultă română. În călătoria ei prin lume, care a fost, de fapt, fără întoarcere, Mira nu va înceta o clipă să amintească de Râmnic – „oraş al bunăstării şi al liniştii” – şi de casa părintească descrisă de Ştefan Baciu, soţul Mirei, ca fiind „acea clădire fără pereche din tot oraşul, zidită din gustul şi din plăcerea bunicului ei matern, Iosif Paslawsky-Bejan, întemeietorul celei mai vechi farmacii din Oltenia pe care o numise Coroana Regală”.
Tatăl Mirei, Dinu Simian, unul dintre cei mai de vază oameni ai oraşului, avocat şi om politic de seamă, a refuzat să-şi urmeze copiii, încrezător că vremurile dificile sunt doar o întâmplare de scurtă durată. A fost dintre cei mulţi care au pierit în închisorile comuniste. S-a stins, în 1955, la Sighet.
Am să pledez, dragă cititorule, spre a te convinge, în felul în care cred eu că e mai nimerit. Iată câteva rânduri din „Cartea Râmnicului” a scriitorului Constantin Mateescu:
„Oraşul apare pentru prima oară pomenit în documente sub Mircea, care a ridicat în preajma drumului roman o ctitorie ce-i va nemuri memoria şi numele. În veacurile următoare, devenit popas al domnilor, oraşul va fi martorul a numeroase fapte de istorie. La marginea de miazănoapte a târgului, pe dealul Cetăţuii, va fi ucis de ura boierilor netrebnici, în mănăstirea cu acelaşi nume, Radu de la Afumaţi, viteazul domn care purtase, conform inscripţiei de pe lespedea tombală de la Argeş, douăzeci de lupte pentru apărarea patriei. Pătraşcu, tatăl lui Mihai Viteazul, va fi dorit să-şi vindece metehnele, căutând un aer bun şi liniştea patriarhală a locurilor, şi va zidi în mijlocul oraşului o ctitorie care se păstrează şi astăzi. Pe uliţele Râmnicului şi-a purtat paşii şi Mihai Viteazul, plecat în pribegie în drum spre curtea împăratului, la Praga. Soţia lui va fi înmormântată sub dalele de piatră ale Episcopiei. Oraşul e martor a numeroase acte de cultură. În preajma Râmnicului, la mânăstirea Govora, se tipăreşte prima pravilă din Ţara Românească. Matei Basarab trebuie să fi îndrăgit aceste locuri de vreme ce va fi înmormântat la Arnota, iar Brâncoveanu, ctitor de lumini şi înnoitor de viaţă culturală, îşi va fi arătat ataşamentul pentru plaiurile Vâlcii construind acea bijuterie de arhitectură de pe dealurile aurite ale olarilor. În secolul al XVIII-lea, Râmnicul devine unul dintre cele mai de seamă centre ale artei tipografice. În multe dintre cărţile ieşite de sub teascurile tiparniţei se răspândeau ideile de unitate şi continuitate ale poporului român, scoţându-se în lumină originea daco-romană a acestuia”.
Cititorule, îţi mărturisesc de pe acum că eu nu voi putea să-ţi descopăr decât o fărâmă din ceea ce îţi poate dezvălui, în întregime, Râmnicu Vâlcea şi ţinutul Vâlcii. Pot doar să enumăr o mică parte din ceea ce poate fi şi trebuie descoperit. După ce vei poposi pe meleagurile acestei părţi de Oltenie, vei afla singur despre bisericile şi mânăstirile ce se înşiră, prinse, parcă, într-o salbă, de la un capăt la altul al întregului ţinut. Lăcaşurile sfinte, mărturisitoare credinţă şi de istorie, îţi vor obloji sufletul, apele tămăduitoare îţi vor întrema trupul, iar munţii, dealurile, văile, luncile şi râurile te vor întoarce, ca într-un balsam, în poveştile copilăriei.
Aşadar, dacă vei poposi aici, nu pregeta! Lasă-te încântat de un spectacol, la unul dintre cele două teatre din oraş, fie la teatrul „Anton Pann”, fie la teatrul „Ariel”. Sau petrece o minunată seară la un alt spectacol, cel al Filarmonicii „Ion Dumitrescu”. Ori îndreaptă-ţi paşii spre Galeriile de Artă, la vernisarea unei expoziţii. La fel de minunat e să te bucuri de premiera unui film la modernul cinematograf „Geo Saizescu”. Poţi alege să admiri o lucrare ieşită din tipare – cupola vitrată ce înnobilează clădirea Bibliotecii Judeţene „Antim Ivireanul”. Ineditul vitraliu, lucrare unicat, se numeşte „Facerea lumii” şi se află, deja, în circuitele turistice internaţionale. E o creaţie a artistului Gheorghe Dican şi e considerată a fi cea mai mare lucrare de acest fel din lume. Nimeni nu a contrazis această afirmaţie, cel puţin până acum. Iar dacă ieşi din bibliotecă şi treci strada, te vei afla exact în faţa Muzeului de Artă adăpostit de Casa Simian. Nu, aceasta nu a fost casa Mirei. Casa Mirei nu a scăpat, a fost demolată în timpul perioadei comuniste. Este vorba despre altă casă şi despre altă ramură a Simienilor. Aici nu a răsunat glasul Mirei decât, poate, ocazional, când se afla în vizită la verii ei. Poate la serate, poate la baluri, poate la sindrofii. În această casă Simian, cea care adăposteşte Muzeul de Artă, a răsunat vocea Tiţei Simian, frumoasa stăpână a casei, soţia lui Nae Simian, vărul lui Dinu Simian, tatăl Mirei. Tiţa Simian, impresionată de casele pe care le văzuse la Veneţia, i-a comandat marelui arhitect Gheorghe Şimotta o casă în stilul caselor veneţiene. Casa Simian şi curtea interioară a acesteia te vor purta, dragă cititorule, în timpuri apuse nu de atât de multă vreme, dar într-un fel pe care azi, pe bună dreptate, istoria îl deplânge şi îl condamnă. Şi noi, odată cu istoria. Dar tu, cititorule, lasă-te fermecat, când vei ajunge acolo, de arhitectura casei şi a curţii interioare cu elemente arhitectonice de inspiraţie spaniolă sau maură, îmbinate cu cele de gotic târziu, precum şi cu elemente ce te duc cu gândul la perioada renascentistă. Accentele neo-clasice si rococo sunt, de asemenea, prezente, iar planul casei este specific epocii romane şi aminteşte de arhitectura construcţiilor din nordul Italiei.
Revendicată de moştenitori imediat ce lucrul acesta a fost posibil, Casa Simian a fost salvată de statul român, acum câţiva ani, de la retrocedare. A rămas, din fericire, muzeu. Prin urmare, dacă eşti pasionat de artă, vei putea admira în continuare lucrările expuse în sălile generoase din Casa Simian şi în galeria SUB SOL a acesteia, aflată chiar în subsolul clădirii.
Dragă cititorule, primul hotel-muzeu din ţară îl vei întâlni tot la Râmnicu Vâlcea. Este aşezat lângă cel mai mare parc al Râmnicului, lângă „Zăvoi”, foarte aproape de centru. Iar lângă Râmnicu Vâlcea, la Bujoreni, în Muzeul Satului Vâlcean, ţi se va dezvălui cea mai veche bisericuţă din lemn, atestată, din Ţara Românească. Vei afla că fost descoperită de artistul plastic Alexandru Nancu şi că a fost refăcută de acesta aproape în întregime. Neobosita trudă a fost întreruptă de dispariţia sa prematură, în anul 2013. După moartea sa, prin eforturile soţiei acestuia, criticul de artă Luiza Barcan, s-a reuşit finalizarea lucrărilor de refacere a construcţiei. Poate te vei ruga aici, în bisericuţa asta, sau, poate, în celelalte două bisericuţe de lemn aflate în muzeu. Iar dacă nu te vei reculege aici, atunci, cu siguranţă, vei descoperi puzderia de biserici vechi ce împânzesc Râmnicul, cu semnificaţia şi cu istoria lor aparte. Pe unele le vei găsi chiar în centrul oraşului, nu departe de locurile despre care, deja, am povestit. Va fi un prim pas spre a înţelege de ce, pe bună dreptate, ţinutului de basm al Vâlcii i se spune „leagănul monahismului românesc”.
Nu-ţi voi povesti despre mall-uri, patinoare (pentru vremea iernii, de bună seamă), hipermarket-uri, cafenele, baruri, hoteluri şi restaurante. E inflaţie, ca peste tot. Dar dacă eşti flămând sau dacă ai nevoie să te odihneşti un pic înainte de a porni, din nou, la plimbare prin Râmnic şi mai departe, le găseşti aproape la tot pasul.
Dragă cititorule, ştiu că n-am reuşit decât cel mult să-ţi stârnesc curiozitatea. Fiindcă este imposibil să epuizez subiectul în câteva fraze. Dar, dacă măcar asta am reuşit, nu e lucru puţin. Râmnicul şi întreg ţinutul Vâlcii te vor cuceri cu siguranţă şi te vei întoarce să revezi ceea ce deja ai cunoscut şi să descoperi locuri şi lucruri neştiute. Fiindcă, nu am nicio îndoială, aici, la noi, te vor vrăji legendele, te va captiva istoria, te va seduce prezentul.
Vâlcea te aşteaptă! Drum bun şi călătorie minunată!
