De ce să mori tu?

Poemul De ce să mori tu? (scris probabil în 1869 și publicat pentru prima oară de Ilarie Chendi în 1903, în revista Sămănătorul) începe cu o replică de efect:

„Tu nu ești frumoasă, Marta…”

Eminescu, un expert în flatarea femeilor, contrazice brutal așteptările noastre declarându-i unei femei (pe care o și numește!), pe un ton categoric-constatativ, că nu e frumoasă! Nu mai există în toată opera lui poetică o asemenea impolitețe.

Citind mai departe înțelegem însă că poetul și-a calculat mutarea: spunând nemilos ceea ce de obicei se trece sub tăcere el vrea de fapt să facă plauzibilă elogierea, în continuare, a Martei. Cum să-l bănuiești de nesinceritate pe cineva care încă de la intrarea în scenă s-a arătat a fi de o sinceritate scandaloasă?

Câștigați de franchețea sa dusă până la lipsa de tact, îl credem întrutotul când schimbă registrul stilistic și se lansează într-o retorică a admirației:

„Tu nu eşti frumoasă, Marta, însă capul tău cel blond/ Când se lasă cu dulceaţă peste pieptu-ţi ce suspină,/ Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină/ Ori o lună gânditoare pe un nour vagabond.”

De câte ori simte că întinde prea tare coarda și pierde creditul cititorului (și, bineînțeles, al Martei), Eminescu produce noi dovezi de sinceritate:

„Astfel treci şi tu prin lume… ca un basmu de proroc!/ Eşti săracă dar bogată, eşti mâhnită dar senină!/ Ce să plângi? De ce să mori tu? Ce poţi oare fi de vină/ Dacă faţa ţi-e urâtă, pe când anii-ţi sunt de foc.// Când ai şti tu cât simţirea-ţi şi privirea-nduioşată / Cât te face de plăcută şi de demnă de iubit,/ Tu ai râde printre lacrimi şi-ai ascunde negreşit/ În cosiţa ta de aur faţa-ţi dulce şi şireată.”

Poezia poate fi considerată nu numai un ingenios portret de femeie, bazat pe folosirea verbelor la persoana a doua, ci și o demonstrație de virtuozitate în arta seducerii. E ușor să cucerești o femeie frumoasă, e greu să cucerești una urâtă. Pentru aceasta din urmă – invariabil lucidă – orice laudatio are ceva suspect. Cu instinct de seducător, Eminescu se face crezut de (probabil) resemnata și sceptica Marta, admițând că „altele sunt mai frumoase, mult mai mândre, mai bogate”. Este, cred, singura dată în poezia sa (în care femeile sunt toate „preafrumoase” − nu numai cele angelice și adorate, ci și cele frivole, supuse unei satirizări necruțătoare) când se procedează la reabilitarea uneia nefrumoase:

„Altele sunt mai frumoase, mult mai mândre, mai bogate,/ Dar ca marmura cea rece nu au inimă de fel./ Pe când tu!… eşti numai suflet. Eşti ca îngerul fidel/ Ce pe cel care iubeşte ar veghea-n eternitate.// Şterge-ţi ochii, blondă Marta… ochi-ţi negri… două stele/ Mari, profunzi ca vecinicia şi ca sufletu-ţi senin./ O, nu ştii cât e de dulce, de duios şi de divin/ De-a te pierde-n ochii-aceştia străluciţi în lacrimi grele./ O surâzi, surâzi odată! Să te pot vedea… o sântă,/ O martiră ce surâde printr’a lumei dor şi chin,/ Pe când ochiul ei cel dulce şi de lacrimi încă plin/ Se ridică pentru-o rugă cătră bolta înstelată.”

După cum am mai spus, poezia poate fi privită ca un portret de femeie, dar și ca o demonstrație de retorică amoroasă. Există și un al treilea fel de-a o citi: ca pe o lecție de bunătate creștină. La Dostoievski sunt numeroase astfel de discursuri, de o duioșie fără margini, având drept scop salvarea unor suflete pierdute. La Eminescu acesta este singurul și de aceea pare neeminescian.

(Text apărut în România literară nr. 4/ 2018)

În imagine: „Le femme au miroir” de Tițian (1515)