Emoții

Nu știu dacă pot fi numit un specialist în emoții, dar sigur, de-a lungul vremii, am exersat emoții, îndelung, migălos. Îmi place să le surprind și să le descriu cum se nasc în inimă și se înalță din ea ca aburul din pământul negru și rece sub bătaia razelor soarelui. Sau cum provoacă ele acolo, în adânc, seisme și zidirea lăuntrică se zguduie și se năruie sub mișcarea tectonică. Așa cum unii colecționează timbre sau ceasuri, eu sunt colecționar de emoții și mă mândresc cu asta, mă consider foarte bogat cu ele.

De pildă, n-am să uit ziua când, ajuns la o recunoaștere a priceperii mele ca patinator, am fost ales să fiu, cu patinele mele, cârmaciul bobului care, iarna (pe strada principală V. I. Lenin, dreaptă, în pantă, transformată în pârtie…), pornea dintr-un capăt al orășelului, de la căsuța albă, și sfârșea în capătul celălalt, spre port. Inima îmi bătea să-mi sară din piept și mă simțeam foarte firav, era bucurie, dar amestecată și cu îngrijorare, cu temere, am să fiu eu în stare să țin în spate, ca o cămilă, o asemenea sarcină nemaiavută?

Și, tot legat de patine: aveam o pereche de ghete nou-nouțe din piele roșcată și parcă mă uitase Dumnezeu pe pârtie, nu mă înduram să intru în casă și, spre seară, la o tură târzie pe patine, am călcat greșit, însă nu mi-am rupt piciorul, ci mi-am stricat frumusețea de ghete; talpa uneia dintre ele, în care erau înfipte ghearele patinelor bine strânse cu cheia, s-a desprins! Ah, mi se rupea sufletul! Îmi ziceam că mai degrabă mă loveam eu, decât să se strice ghetele; neputință, necaz, supărare pe mine însumi, ce urgie îmi trecea prin inimă! Ai mei plătiseră o sumedenie de bani pe încălțările alea, când pe ei nu-i dădeau banii afară din casă, iar eu nu fusesem atent și le distrusesem de la prima purtare.

Sau alt moment de neuitat: în 1990, împreună cu niște colegi, am călătorit pentru prima oară la Paris. Până ne-am instalat la hotelul ieftin și jalnic (nu conta absolut deloc că era ca vai de mama lui…), s-a făcut seară. Era toamnă, ploua. Am pornit prin oraș. Nici că ploua nu conta, nu simțeam ploaia. Pe bulevardul Sevastopol, aproape de Beaubourg, am întâlnit un ins care, din cabina unei mașinării micuțe, cu niște perii circulare și cu furtunuri groase, curăța strada și o spăla cu șampon, deși ploua. Am fost impresionat, nu mai văzusem până atunci așa ceva…

Îmi venea să îngenunchez și să sărut pietrele pavajului, să îmbrățișez pomii și stâlpii de iluminat. Am bătut bulevardele, Champs Élysées, podurile de pe Sena, am privit amețit Turnul Eiffel chiar de sub el, m-am lăsat biciuit de luminile îmbătătoare ale orașului până în zori. Atunci m-am simțit liber, în sfârșit și pe deplin liber, am simțit cum mă izbește în piept libertatea, așa cum te lovește, la mare, valul și te doboară, scăpasem din strânsoare, din carceră, simțeam că tot ce fusese rău trecuse, viața mi s-a părut deodată indestructibil – indescriptibil de frumoasă, un fluviu în care merită să înoți până la capăt.

Sau altădată: împreună cu un grup de prieteni am poposit în Siofok, un mic orășel de pe malul Balatonului. Din întâmplare nimerisem acolo sau eu, pe nesimțite, parcă de la sine, cum mi-e felul, îi condusesem acolo?…

Șoferul a oprit mașina chiar pe o străduță romantică dinspre lac, străjuită de tei încărcați de floare. Când am coborât, am recunoscut strada și am zărit casa unde, în urmă cu câțiva ani, trăisem o mare iubire, acum pierdută. Tovarășii mei de drum formau un grup profan, vesel, fără memoria locului, iar eu eram atât de diferit de ei: peste mine năvăleau imaginile de odinioară. Am simțit cum îmi smulge cineva inima din piept, că îmi ia tot aerul de respirat. Și inima mea s-a făcut țăndări, tot m-am făcut țăndări. Simulam că particip și eu la glumele lor nevinovate, că sunt întreg și am poftă de o bere ca și ei, dar cineva ar fi trebuit să mă adune cu fărașul de pe jos. De fapt, acolo s-a ales praful și pulberea de mine, n-am rezistat să văd a doua oară, astfel, singur, fără ea, locul acela.

(sursa foto: amazingpict.com)