Adrian G. Romila 
De ceva timp, la Editura Universității ”Al.I.Cuza”, un colectiv de filologi ieșeni reeditează opera maestrului Dumitru Irimia, cu implicarea majoră a Cristinei Irimia, soția regretatului specialist de la literele moldave, ea însăși filolog. Organizată pe cele trei domenii în care Dumitru Irimia a avut contribuții majore − eminescologia, stilistica și limba română, reeditarea a constat, până acum, în apariția a cinci antologii: Curs de lingvistică generală (2011), Limbajul poetic eminescian (2012), Studii eminesciene (2014), Mihai Eminescu – Despre limbă, cultură, teatru (2016) și Studii de stilistică și poetică (2017). În acest siaj intră și Studii de limba română și lingvistică generală, îngrijită competent de Dinu Moscal.
Considerate o treaptă spre stilistică, studiile de limbă din carte se referă, pe de o parte, la un demers descriptiv aplicat pe nivelele de bază ale raporturilor lingvistice (om-limbă, limbă-lume, expresie-semnificație-sens, langue-parole, fizic-psihic, formă-sens, creație-dezvoltare ș.a.), iar pe de alta, la problemele de gramatică propriu-zisă (morfologia, sintaxa, lexicul, ortografia). Primele trei părți ale consistentei antologii adună textele profesorului ieșean despre acest ansamblu al principiilor indispensabile oricărei discuții despre limbă, în trecerea spre stilistică și poetică. Următoarele două, plus anexa deschid câmpul polimorf al ideilor filologice care l-au preocupat pe autor, în decursul îndelungatei sale activități de catedră și de cercetare. E vorba despre limba română în Basarabia, despre articole dedicate unor corifei ai lingvisticii naționale și mondiale (G. Ivănescu, Eugen Coșeriu, Matteo Bartoli, A.-J. Greimas, Emil Petrovici, Ariton Vraciu, Ecaterina Teodorescu, Alexei Palii, Nicolae Cartojan, Sextil Pușcariu) și despre câteva lucrări notorii în specialitate, care au fost mai puțin cunoscute (atlase lingvistice, abordări comparatiste și sintactice). Există și un text inedit despre raportul verb-predicat, rămas în manuscris și scos abia acum la lumină, cu tot cu fragmentele discutabile, ca lectură redacțională. Toate acestea reflectă uriașa diversitate a contribuțiilor unui savant care, poate, ar mai fi avut multe de spus, dacă nu ar fi trecut la cele veșnice, în 2009, la 70 de ani.
Aș vrea să mă refer, în continuare, la unul dintre articolele antologiei, ca să probez atât ”ieșirea” spre realitate a concepției despre limbă a lui Dumitru Irimia, cât și actualitatea unor conjecturi făcute cu zeci de ani în urmă. În Limba, presa și radio-televiziunea, articol publicat în revista ”Convorbiri literare” în 1977, autorul discută cât de relevante sunt, pentru lingvist, normele de ”corect” și de ”frumos”, în folosirea mediatică a limbii. Chiar dacă greșelile de azi sunt normele de mâine, așa cum indică procesul permanent evolutiv al vorbirii, locutorul oficial al unei limbi pretins literare trebuie să-și asume riscul unui uz corect, la momentul respectiv. Presa și televiziunea trebuie, în acest caz, să primească rolul de promotori ai acestui uz corect, pentru că oamenii iau mereu ”de bun” ceea ce văd, aud sau citesc, în presă. Afirmă autorul: ”Orice informație, însă, orice emisiune radiofonică, orice program de televiziune, într-un cuvânt, orice material scris sau transmis pe calea undelor se realizează în enunțuri lingvistice. Și cum aceste instituții culturale au cea mai largă difuziune în spațiul unei comunități naționale, structurile de limbă pe care le pun în circulație: cuvinte, expresii, forme gramaticale, propoziții, fraze, au cele mai mari șanse să se impună. Să mai adăugăm că, nu de puține ori, ziarul, radioul sau televiziunea sunt considerate ca autoritate în privința modalității de exprimare. Această situație particulară a presei și radioteleviziunii obligă, în consecință, la o atenție maximă în folosirea limbii. Nu numai în sensul respectării normelor gramaticale, dar și în realizarea unei exprimări clare, armonioase, creatoare”. Mai mult, susține D. Irimia, fiindcă e depozitarul unei tradiții culturale milenare, întrebuințarea limbii ”trebuie să stea sub semnul sacrului”, măcar pentru responsabilii oficiali ai uzului, cum sunt cei din media.
Considerațiile de mai înainte ale autorului îmi par valabile și astăzi, când, în contextul unei proliferări explozive a mass-mediei de toate frecvențele (ceea ce nu se-ntâmpla în anii publicării articolului), limba română e asasinată de prezentatori inculți exact în locuri unde te-ai aștepta să constituie un exemplu. Unul dintre motivele degradării uzului, la noi, este răspândirea necontrolată a erorilor lingvistice și a unei limbi vulgare, în presă. Ceea ce D. Irimia avertizase, ipotetic, atunci (limba presei de epocă era, din fericire, corectă, fiind supusă unui drastic control), ar fi devenit azi obiectul unei critici sigure și severe. Poate și din acest motiv antologia de față e una necesară.
Dumitru Irimia, Studii de limba română și lingvistică generală, Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2017, 354 pag.
