Copiii din fața blocului

Dacă Dumnezeu s-ar uita la noi cu binoclul, așa cum și-l imaginează Emil Brumaru, ar trebui să mărească foarte mult imaginea ca să vadă întâi România, apoi un oraș românesc, apoi unul dintre numeroasele blocuri de locuințe construite în timpul lui Ceaușescu, apoi copiii care se joacă în fața lui. Se pare însă că personajul din ceruri nu are această curiozitate. Nici noi, care trăim pe pământ, nu vedem lumea copiilor din vremea noastră, chiar dacă ne lovim de ei când ieșim din blocul în care locuim. Sunt copii care diferă foarte mult de cei pe care îi știm din cărți. Nu se duc la scăldat în Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul și nu fură pupăza din tei, ci se cațără pe conducte de gaz metan, joacă fotbal printre mașini sau explorează șanțurile lăsate neastupate de constructori. Ce se întâmplă cu ei? Ce e în sufletul lor? Ce înseamnă pentru ei părinții? Cum înțeleg ei prietenia, dragostea, solidaritatea, ura?

În romanul Ura, Cornel George Popa răspunde acestor întrebări pe care nu ni le-am pus niciodată. Romanul începe, șocant, cu o discuție dintre copiii din fața unui bloc:

„Puiu se lăuda cum îl bate tatăl lui.”

Înainte de a explica el cum anume, ceilalți copii intervin, interesați de subiect:

„− Pe mine maică-mea mă bate cu o floare de plastic, a zis Claudiu.

−Pe mine mă bate cu umerașul de haine, a zis Carol cel mic. (…)

− Pe mine, taică-miu mă bagă cu capul între picioare și-mi trage la fund cu amândouă mâinile, a zis Corneluș.”

Puiu îi lasă pe toți să se desfășoare, apoi intervine el, triumfător, convins că metoda aplicată lui o întrece pe oricare alta:

„− Taică-miu mă bate suspendat. Nu ating pământul cu picioarele. Cu o mână mă ține, iar cu ailaltă mă arde.”

Dacă mi s-ar fi dat să citesc pasajul reprodus mai sus, fără ca eu să fi auzit vreodată de Cornel George Popa, aș fi spus: nu știu cine l-a scris, dar este în mod sigur un scriitor valoros. Noutatea situației, expresivitatea ei, modul atent și pătrunzător în care sunt priviți oamenii, compasiunea înflăcărată care răzbate din relatarea aparent neutră – totul ține de literatura bună.

Întâmplarea face că îl cunosc bine pe Cornel George Popa, încă din primii ani de după revoluție, când eram director la o revistă, iar el − reporter. Venise de curând de la Iași și toată lumea se uita la el ca la un scamator al gazetăriei, fiindcă ori de câte ori ne lipseau subiectele care „să vândă” revista, el scotea unul senzațional din mânecă. Îl inventa? Nu vom afla niciodată. Cred, mai curând, că știa să vadă senzaționalul din viața de fiecare zi, aceea care multora dintre noi ni se părea banală și nesemnificativă.

Mi-l aduc aminte înalt și ras în cap, cum stătea, la ședințe, nu pe un scaun, ci jos, pe covor, și mă privea fix prin ochelarii lui cu lentile groase. Mă gândeam atunci că, în mintea lui, mă transformă într-un personaj fabulos, poate într-un balaur cu multe capete, sau, cine știe, cu mai mult noroc din partea mea, într-un Făt-Frumos.

Cornel George Popa are priză la realitate, și, în același timp, darul fabulației, combinație de însușiri cu care au cucerit lumea prozatorii sud-americani, inventatori ai realismului magic. Dar mai are și un sentimentalism răscolitor, ca acela al prozatorilor ruși.

Cărțile sale, unele cu titluri trăznite – Cincizeci și șase de blitzuri și alte chestii, 1993, Dobitocul de țânțar, 1996, Nesimțitul, 1997, Viața mea sexuală, 2005, Salonul de masaj, 2013, Ultima cină cu Leonardo. Anula, 2015 −, îl prezintă ca pe un autor care scrie bine despre orice. Această disponibilitate de profesionist al scrisului este rar întâlnită la prozatorii noștri, autori de obicei ai câte unei singure cărți (și eventual ai unora derivate din ea).

În Ura el înregistrează/inventează psihologiile și comportamentul „copiilor din fața blocului”, dar și mitologia lor (ca Mircea Cărtărescu într-o secvență din Orbitor). Asistăm la un moment dat la reconsiderarea întregii lor mitologii, ca urmare a mutării în cartier a trei fete frumoase, Mariana, Silvia și Dorina (surorile Acutunoaie), zeificate pe loc. Sunt și personaje neatinse de această restructurare, de exemplul pitorescul „nea Mircea”, care ia tone de covrigi de la fabrica de pâine (cu „o cașcarabetă pârâitoare, cu roți și volan, care aducea vag a mașină”) și le distribuie în oraș. El le dăruiește de fiecare dată copiilor covrigi calzi (ne aflăm în timpul lui Ceaușescu, când un covrig înseamnă foarte mult).

Cornel George Popa practică o retorică patetică repetitivă, de efect. El ne mitraliază cu sentimente intense, de care nu ne apără nicio vestă antiglonț. Ne face să ne gândim cu duioșie până și la mingea de fotbal abandonată nemilos de băieți în momentul în care își fac apariția cele trei fete frumoase.

Cornel George Popa, Ura, roman, București, Ed. Cartea Românească, 2014 (foto copertă: din arhiva autorului). 304 pag.

(text apărut în revista România literară nr. 18/ 2015)