Analogii întâmplătoare

Destui scriitori români au avut de furcă, în timpul vieţii, cu femei fatale şi, după moarte, cu văduve abuzive.

Ortega y Gasset spune despre Descartes că şi-a petrecut o vreme la Loretto în Italia „ca să împlinească promisiunea făcută Fecioarei pentru că-l inspirase în privinţa geometriei analitice”. Şi despre el însuşi: „Sunt madrilen şi una din figurile cele mai tipice din Madrid este acel băieţaş care priveşte de pe treptele arenei la luptele cu tăuraşi şi la un moment dat, fără să se mai poată stăpâni, sare în arenă şi începe să lupte cu taurul, slujindu-se de cămaşă. Eu sunt, pentru toată viaţa, acest etern băieţaş şi nu pot privi o problemă complicată fără să mă arunc asupra ei nebuneşte” (din cartea despre Velásquez).

Cioran citează în La Tentation d’exister, 1956, p. 133, această frază a lui Joseph de Maistre: „Toute dégradation individuelle ou nationale est sur-le-champ annoncée par une dégradation rigoureusement proportionelle dans le langage.”

„Totuşi, daţi-mi voie să vă întreb, poţi oare să pricepi numai cu ajutorul exactităţii opera entuziasmului poetic?”, îl întreabă Lotte pe domnul doctor Riemer în romanul lui Th. Mann.

Diletantul poate fi la fel de capabil ca şi profesionistul, dar de obicei suferă de confuzia facultăţilor: dacă e, de exemplu artist, el e liric în roman, narativ în poezie şi filosof în articolul de gazetă.

În tradiţia celtică, miticul judecător Morann purta în jurul gâtului un colier care se strângea ori de câte ori sentinţa era nedreaptă. Oare câţi critici ar mai fi în viaţă dacă ar purta un colier asemănător?

Pavese, în Meseria de a trăi: „Şi tocmai asta mă îngrozeşte: principiul meu este sinuciderea, niciodată săvârşită, pe care nu voi săvârşi-o niciodată, dar care-mi mângâie sensibilitatea”. Aceasta, în examenul de conştiinţă din 10 aprilie 1936. Peste paisprezece ani, la 18 august 1950: „Ajunge puţin curaj”. Şi încă: „Nu vorbe. Un gest. Nu voi mai scrie”. Pentru ca la 27 august, Pavese-Ladima să…

Emma de Jane Austen: modelul (ignorat, se pare, de Hortensia Papadat-Bengescu) al literaturii feminine cancaniere. Întregul roman (aşa de fin-ironic) e compus din cancanuri, care dezvăluie ipocrizia, preţiozitatea sau pretenţiile fără acoperire ale personajelor. Ni se pare feminin fiindcă e cancanier? Să fie analiza o formă de bârfă?

La întrebarea (naivă) a câte unuia – ce e mai important în pictură, desenul sau culoarea? am putea răspunde că amândouă sau, cu vorbele lui Eugenio d’Ors din Menester de critico de arte: „Desenul este inteligenţa picturii. Culoarea, instinctul ei.”

De ce niciunul din eseurile propriu-zise ale lui Huxley nu este la fel de interesant, de viu, de bogat, ca acelea puse în gura unor personaje din romanele sale? Îmi dau seama că pamfletul contra lui Proust din Orb prin Gaza putea fi mai uşor atribuit unui personaj fictiv decât publicat într-o culegere de articole semnate de Huxley şi e probabil ca această libertate de expresie să-i fi priit. Dar numai despre lipsă de stânjeneală să fie vorba? De ce teza lui Ivasiuc despre stalinism şi reflexul condiţionat din Iluminări sunt mai cuceritoare decât oricare alta din Pro-domo? Poate, totuşi, că lucrurile nu stau aşa în toate cazurile. Nu găsesc, la repezeală, decât un exemplu contrar: Virginia Woolf. Dar să observăm că nu există multă speculaţie în romanele ei, care preferă senzaţiile. Aşa că era normal, până la un punct, ca Eseurile să nu aibă termen de comparaţie nici în Valurile, nici în Orlando.

Dick din David Copperfield, adică domnul Richard Babley, e convins că în capul său au pătruns ideile lui Carol I şi scrie memoriile regelui decapitat în 1649, ca Hagienuş pe ale lui Alexandru Macedon în Scrinul negru. Doar că Dick, vrând să le răspândească în lume, preface foile în zmeie şi le azvârle în aer.

Analogii întâmplătoare. Articolul lui Gogol Despre cântecele ucrainiene, în care Şklovski vede un punct de pornire pentru Taras Bulba, mi-a amintit de articolul lui Odobescu despre linos: unele similitudini tematice, evocări ale unor locuri, oameni şi obiceiuri. Şi, mai presus de ele, atmosfera stilistică. Grădina lui Pluişkin din Suflete moarte e descrisă într-o proză ritmată de felul celei care, în La Hanul lui Mânjoală, înfăţişează drumul pe viscol al tânărului, după ce pleacă de la han.

Michel Foucault despre Don Quijote: „Les signes (lisibles) ne sont plus à ressemblance des choses (visibles).”

Borges: „De ce nelinişteşte faptul ca Don Quijote să fie cititorul lui Don Quijote şi Hamlet spectatorul lui Hamlet?… Asemenea inversiuni sugerează ideea că, dacă personajele unei ficţiuni pot fi cititori sau spectatori, atunci noi, cititorii sau spectatorii, putem fi fictivi”. Constatarea o făcuse, aproape cuvânt cu cuvânt, şi Unamuno în Negura, când eroul se duce în vizită la romancier (cap. XXXI).

O artă spiritualizată şi austeră ca un cântec gregorian.

Nu cred că greşesc prea mult deducând din Teoria sărbătorii a lui Roger Caillois existenţa unei ambiguităţi a sărbătorii. Orice sărbătoare e dublă, are două feţe, deopotrivă de esenţiale. Sărbătoarea este în egală măsură un timp al sacrului şi unul al profanului; liturghie şi joc; rugăciune şi petrecere; revenire a timpului mitic (illo tempore) şi triumf al prezentului; constrângere, legată de un loc şi de un ceremonial, şi libertate, care permite totul; recuperare a fiinţei proprii şi metamorfoză sau mască; seriozitate, solemnitate, oficiere şi parodie, deriziune, batjocură; limbaj oficial, ritual şi limbaj popular, inventiv. Şi aşa mai departe. Există aproape mereu două sărbători într-una singură.

De câteva ori, în copilărie, am avut acest vis: mă aflu în faţa uşii camerei mele de dormit, încercând s-o deschid, cu sentimentul straniu că deranjez pe cineva; intru şi din uşă mă văd pe mine însumi cufundat în somn. M-am întrebat mai târziu dacă nu cumva cel-din-vis visa, la rândul lui, că cineva a intrat în cameră şi-l priveşte ţintă. Şi, dacă s-ar fi trezit, ce s-ar fi întâmplat? S-ar fi trezit şi celălalt, care-l visa, şi cei doi ar fi redevenit unul singur.

George Sand povesteşte în L’Histoire de ma vie că bunica ei dinspre tată, fiică a mareşalului Maurice de Saxa şi rudă cu Ludovicii şi cu Carol al X-lea, avea sentimente liberale, detestând-o pe Marie Antoinette, împotriva căreia a şi scris câteva încercări satirice. După revoluţie, a fost totuşi închisă la Mănăstirea englezoaicelor, din cauza originii ei. O strămătuşă (de data aceasta, după mamă) a romancierei e o biată femeie, nevastă de păsărar, însă profund regalistă şi cu groază de revoluţie. Îşi creşte nepoata, pe Victoire, care e mama lui George Sand, în acest spirit. Victoire ajunge şi ea la Mănăstirea englezoaicelor, învinuită de a fi compus versuri antirevoluţionare. Iată cum se întâlnesc fiica lui Maurice de Saxa şi nepoata păsărarului, una închisă din cauza originii şi împotriva sentimentelor ei, cealaltă, din cauza sentimentelor şi împotriva originii.

fragment din capitolul „Fragmentarium (1973-1983)”

În imagine, George Sand, portret de Auguste Charpentier (sursa foto: parismusees.paris.fr)

[din volumul „Povești pentru oameni mari”, Editura Mașina de scris, 2011]

Volumul „Povești pentru oameni mari” (Editura Mașina de scris, 2011) poate fi achiziționat de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti.