Orice rostire care-l are în prim-plan pe George Enescu bucură. Poți fi meloman, patriot sau pur și simplu iubitor de frumos, distinsul compozitor ajunge la sufletul tău imediat.
Se știe că odată ajuns la Paris, în anul 1895, după ce a părăsit Austria, își continuă studiile la Conservatorul de Muzică, sub îndrumarea unor maeştri precum Jules Massenet, Gabriel Fauré (compoziţie), M.P.J. Marsick (vioară). Și aici, tânărul interpret își impresionează profesorii, colegii, dar și criticii muzicali. Cânta strălucit atât la vioară, cât și la pian, fiind autorul a mai multor „uverturi”, în ciuda vârstei fragede, 14 ani.
Alături de Alfredo Casella şi Louis Fournier a fondat un Trio, în anul 1902, pentru ca în 1904 să înființeze cvartetul de coarde George Enescu, de data asta avându-i colegi pe Henri Cassadesus, Louis Fournier şi Fritz Schneider.
Este perioada în care au loc două evenimente majore în viața muzicală a artistului, un moment excepţional nu numai pentru biografia sa, ci şi pentru istoria muzicii româneşti și aici mă refer la primul recital de autor al unui creator român peste hotare, la numai 16 ani, care a avut loc la 11 iunie 1897, în cadrul unui concert cameral la Petite Salle Pleyel din Paris. Muzicologul Viorel Cosma consideră acest moment drept „confirmarea apariţiei unui creator român de excepţie în context internaţional”. Cel de-al doilea eveniment are loc la 6 februarie 1898, când suita simfonică pentru orchestră ‘„Poema română’”, compusă la 17 ani, este executată în primă audiţie absolută, la Paris, având un imens succes.
Până la 24 de ani, avea în palmares următoarele compoziţii: „Poema română” (1898), suită care întruchipează tablouri sugestive ale vieţii rustice, cele două „Rapsodii” (1901-1902) pe teme naţionale româneşti, „Suita nr.1 pentru de orchestră” (1903), „Simfonie” (1905). Alături de acestea, creaţia sa muzicală se va împlini şi cu alte lucrări pentru orchestră: „Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră”, „Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste”, „Uvertura pentru concert”, „Uvertura triumfală”; concerte pentru pian şi orchestră, pentru vioară şi orchestră. Este de menționat poemul simfonic „Vox Maris”; trei suite, dintre care se remarcă mai ales cea de-a treia, „Săteasca”, a cărei primă audiție a avut loc în 10 septembrie 1964. Acesta a fost interpretat de Orchestra Simfonică a Radioteleviziunii Române, dirijată de Iosif Conta.
Enescu a mai compus lucrări pentru formaţii de cameră (două cvartete de coarde şi două cu pian, un octet pentru coarde şi un dixtuor pentru instrumente de suflat), pentru pian, pentru violoncel şi pian, pentru vioară şi pian (sonate), precum şi piese vocale cu acompaniament de pian, muzică corală, muzică vocal-simfonică (cantatele „La Vission de Saul”, „L’Aurore” şi lieduri).
Drumul afirmării mondiale a lui George Enescu, în creaţia simfonică, a fost marcat de „Rapsodiile române” (1901 şi 1902), contribuţia sa artistică în secolul XX fiind, prin acestea, de necontestat.
Oricât de mult s-ar vorbi despre Enescu, parcă tot nu e suficient și, așa cum spuneam la început, orice reamintire și reascultare îți induce o stare de bine.
Nu-i așa?