Daniel Cristea-Enache 
În ultima perioadă au împlinit cifre rotunde de viață câțiva dintre scriitorii noștri importanți, fie ei poeți, ca Ion Gheorghe, sau prozatori, ca D.R. Popescu și George Bălăiță. Cel mai recent sărbătorit a fost unul care, culmea, are o vădită reticență față de orice ieșire în public și de manifestările prea zgomotoase, fie ele și de simpatie.
E vorba de agorafobul Cosașu, un mare scriitor extrem de jenat de acest statut al clasicului în viață, atât de râvnit de către condeieri. Unii vor să fie canonici, dar nu-i ajută înzestrarea literară, pe când alții, fiind canonici, se simt cumva încorsetați de acest rol. Cosașu iese din el prin autoironie, ca și colegul său de la „Dilema Veche”, Andrei Pleșu, la fel de plictisit de a fi un guru și șocând prin naturalețe.
De când e Cosașu, totuși, în centrul canonului nostru literar? Nu din tinerețe, cum a fost cazul cu Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu și alți „șaizeciști”, fiindcă spre deosebire de începuturile acestora, sincrone cu liberalizarea de final a regimului Dej, tinerețea sa a fost „literară” (cu ghilimele) și ideologică (fără). Cosașu este din generația intelectualilor fascinați de comunism, după ce o alta fusese fascinată de fascism și nazism; iar instalarea comunismului în România i-a organizat și ca publicist, și ca scriitor primul segment al creației. Privind retrospectiv lucrurile, începuturile și tinerețea sa combativă sunt dezolante: nu numai prin divorțul dintre comunismul ideal al comunistului nostru și comunismul real din România anilor ‘50, ci și prin inconsistența scrisului său, pus în slujba Cauzei. Pe scurt, Radu Cosașu e realist-socialist în epoca realismului socialist și dacă ar fi rămas la nivelul unor contribuții precum Servim Republica Populară Română (cu pseudonimul Radu Costin), scrisul lui ar fi împărtășit soarta maculaturii ideologice de atunci.
Din fericire pentru el și pentru noi, Cosașu a devenit Cosașu și a început să nu mai semene decât foarte puțin, spre deloc, cu autorii de texte pe care le înflăcărau Lenin, Stalin, Dej, ulterior Ceaușescu. Descoperirea unor teme proprii și explorarea lor într-o scriitură tot mai greu confundabilă, fixarea unor standarde de exigență autocritică, în sens etic, dar și într-unul literar, obsesia stilului dislocând obsesia ideologiei comuniste, în fine, pariul confruntării cu marile teme în toate registrele posibile: acestea se vor regăsi în segmentul scrierii Supraviețuirilor, ciclu început în 1973, la puțin timp după Tezele din Iulie 1971 ale lui Nicolae Ceaușescu.
Am făcut o frază mai lungă, dar ale lui Cosașu, proustiene, pot fi și de două pagini, purtându-și cititorul prin diferite stări, introducând și desfoliind nuanțe, urmărind ritmul autenticității literare. În Supraviețuiri, avem cam tot: o istorie a sufletului omenesc și un proces al comunismului din interior, pagini tolstoiene și pagini flaubertiene, oaia rătăcită de turmă (Cosașu s-a apucat să susțină principiul „adevărului integral” la Congresul Tinerilor Scriitori în 1956; în 1956! și a fost imediat penalizat) și turma rătăcită de păstor; parabole și flash-uri autobiografice. Atât de spectaculoase, literar, sunt aceste Supraviețuiri, încât ele nici nu pot fi bine încadrate. Cosașu este inconfundabil și neîncadrabil.
Publicul larg îl cunoaște mai bine și îl îndrăgește, ca altădată pe Fănuș Neagu, datorită contribuțiilor sale publicistice. Ele sunt la fel de personale ca și paginile de autoficțiune, dar în forme adaptate, așa zicând, serviciului public. Cosașu își respectă 100% cititorii și le oferă, de fiecare dată, câte un text scris și redactat la sânge, care pune cutare meci în ecuații complicate de cunoaștere. Dacă la Fănuș Neagu o ratare decisivă ducea la metaforă și la blestem negru, gazetarul exprimând jalea tuturor microbiștilor, cu familiile și urmașii urmașilor lor, la Radu Cosașu ea devine lecție de istorie personală și comunitară. Un articol sportiv semnat de Cosașu este la fel de serios, de documentat, de obiectiv, de analitic și de comparatistic ca o pagină din Enciclopedia Britanică.
Sunt relativ puțini autorii noștri care să facă la același nivel înalt proză și jurnalistică și care să se dovedească performanți deopotrivă în formatul scurt și în cel de ciclu epic. Versatilitatea lui Cosașu rămâne, pentru mine, absolut uimitoare: în orice format (non)literar s-ar manifesta el, textul este exact ceea ce trebuie să fie, cu ceva în plus.
Îl văd pe Cosașu, la 85 de ani-și, în apartamentul bucureștean plin de cărți și de reviste, de „vechituri” și „prospături” literare, cu pipa la care tot umblă cu degete nervoase de om sensibil, cu ochelarii după care sunt niște ochi care au citit atâtea, îl văd pe acest mare scriitor incomodat de propriul prestigiu și care s-a încăpățânat, în epoci mizerabile, să rămână om, îl văd pe octogenarul mereu tânăr și idealist; și mă bucură ceea ce văd.
Ba chiar mă încântă, dacă e să spunem adevărul integral.
Adevărul, noiembrie 2015
Din volumul „Aproape liber”, Curtea Veche Publishing, 2016
Pentru comenzi online, intrați aici:
Dacă doriți să primiți cartea împreună cu autograful & dedicația autorului, nu uitați să specificați acest detaliu în momentul când comandați online/telefonic.
