Stelian Țurlea 
Cincizeci de ani – 23
În primăvara anului următor le-a venit o altă idee: toţi profesorii trebuiau să mergem din poartă în poartă să-i convingem pe ţărani să se înscrie în colectivă. Uneori îi însoţeam pe activiştii de la primărie sau pe cei veniţi de la Brăila, alteori ne duceam singuri, trebuia câte unul, dar i-a venit unuia să întrebe, şi dacă vâră unul furca în noi şi nu e niciun martor, ce ne facem, aşa că mergeam de cele mai multe ori câte doi.
Nu cred să fi convins pe vreun ţăran. Nici nu credeam în povestea asta, dar n-ai ce face, când eşti obligat, dacă refuzam, ne pierdeam posturile. Erau însă unii care credeau că e bine, încercau să ne convingă şi pe noi.
Şi nu i-a clintit nici povestea cu Moş Tănase. Moş Tănase murise pe neaşteptate după ce îl vizitase un instructor de la raion, lumea zicea că bătrânul se înfuriase cumplit, îi spusese să plece, altfel asmute câinii pe el, instructorul ieşise trântind poarta, fără să se uite înapoi, dar striga, venim noi înapoi mai mulţi, o să te punem să semnezi, Moş Tănase dăduse să-i răspundă, deschisese gura de câteva ori, fără un sunet, pe urmă căzuse şi nu se mai ridicase. Cel puţin aşa povestea baba lui. Toţi vecinii spuneau că e o moarte ciudată, apoi întreg satul arăta cu degetul spre sfatul popular, dar nu îndrăznea niciunul să pronunţe vreo acuză pe faţă. Oamenii se speriaseră că i se poate întâmpla oricui, că nu era unul să nu se-nfurie când le intrau în bătătură să-i convingă să semneze că-şi dau pământurile de bunăvoie, aşa că a fost ca un fel de înţelegere, tot satul a participat la înmormântare, nu se mai văzuse aşa ceva de decenii, şi încă pe atunci erau mult mai puţini, la şcoală n-a venit nimeni în ziua aceea, directorul ne-a şoptit să nu punem întrebări, dar am aflat că la sfatul popular se primise o indicaţie s-o lase mai moale o vreme cu lămuririle, să nu iasă răzmeriţă, măcar până trece nu ştiu ce întâlnire de mult programată la forurile superioare, nu voiau tămbălău. Spre deosebire de înmormântare, praznicul lui Moş Tănase a fost unul obişnuit, pentru rude şi vecini, nimeni n-ar fi fost în stare să hrănească tot satul. Activistul care fusese la Moş Tănase spunea în prostia lui că ăsta e semn că oamenii se dau pe brazdă, mai lasă-i să fiarbă un pic şi-i rumeneşti după aia.
Într-o seară am nimerit la casa lui nea Ion Florea, nu ştiam că e a lui, am înţeles când am ajuns în tindă, până să străbatem curtea ne-a lătrat necontenit un lăţos legat lângă hambar, într-o parte, la rădăcina unui dud, aveam inima cât un purice, nu-i strigase nimeni să tacă. N-am intrat în casă, şedeau în tindă în jurul unei mese, doi bărbaţi şi trei femei, se pregăteau să mănânce sau poate mâncaseră, erau doar nişte blide curate pe masă şi un ceaun mic acoperit cu un ştergar, poate cu mămăligă, poate cu altceva, îndată ce-am ajuns acolo, bătrânul le-a zis femeilor să intre în casă, ce urmau ei să discute nu era treabă de muieri. L-am recunoscut, nu-l mai văzusem de trei sferturi de an, părea neschimbat, poate doar ţepii din barbă erau mai albi.
Mă însoţea un coleg de cancelarie, sau eu îl însoţeam pe el, era mai guraliv, a vorbit el tot timpul, bărbaţii ne invitaseră să stăm pe o băncuţă în faţa lor, şi el îi dădea înainte cu colectivizarea şi politica partidului şi cum o să fie bine pentru toţi, învăţase lecţia, mai degrabă spusese aceleaşi vorbe de atâtea ori că le învăţase pe dinafară, şi bărbaţii se uitau la el şi dădeau din cap, nu că l-ar fi aprobat, dădeau pur şi simplu din cap şi nu spuneau o vorbă.
Nea Ion Florea îşi aprinsese o ţigară, a tras din ea cât a vorbit profesorul, se uita în ochii lui şi pufăia adânc, nu voia să scape niciun fum. În spatele lor, în perete, era o fereastră micuţă cu patru ochiuri în cruce, ca la ţară, pe dinăuntru era o perdeluţă fină de aţă, vedeam în spatele ei o figură de femeie cu basma, nemişcată, şedea şi ne urmărea, habar n-am dacă şi auzea ceva, parcă era o statuie de gips vopsită, ca în antichitate, n-o cunoşteam, dar m-am blocat, era ca un spectru care ne pândeşte să nu facem prostii.
Brusc, colegul meu s-a oprit, nu ştiu ce pricepuse. Era rândul meu să vorbesc, dar mă uitam mai departe la chipul înceţoşat din spatele perdelei de aţă, înghiţeam în sec, m-am întors spre colegul meu şi n-am spus decât
asta e.
Bărbatul mai tânăr de lângă nea Ion a întrebat,
ce spui, tată,
nea Ion Florea l-a privit lung pe colegul meu,
vrei matale un pahar cu apă, poate ţi s-a uscat gura, e rece, spun copilei s-o aducă din puţ,
colegul meu a negat din cap, nu ştiu ce înţelegea, nici eu nu înţelegeam nimic,
sau poate mata vrei nişte apă, de astă dată mă întreba pe mine,
am negat şi eu din cap,
nea Ion Florea a continuat, de parcă avea pregătite vorbele, fiecare cu meseria lui, aşa ştiu din moşi, popa e făcut să cădelniţeze, profesorul să deschidă minţile, când amesteci treburile iese un haloimăs,
apoi s-a întors spre mine,
credeam că nu trebuie să mai vii să ne lămureşti, mi-a spus,
mă uitam la el lung, ce să-i răspund,
dar tot el a vorbit, credeam că iubeşti pământul.
Şi dacă-l iubeam, ce legătură era cu ce ne trimiseseră să facem, dar n-am întrebat asta, i-am spus doar colegului meu
să mergem,
înţelesese şi el că perorase degeaba,
şi când am coborât de pe prispă, bătrânul a mai gâjâit o ultimă oară, data viitoare să nu mai intraţi, pun câinii pe voi sau folosesc furca, îmi spăl briceagul în primul care-mi intră în bătătură.
Îl credeam.
Nici măcar n-o văzusem pe nepoata care îmi era elevă, putea fi oricare.
Cam atunci m-am gândit să-mi ţin un jurnal, l-am început pe un caiet de matematică, cine să se uite într-un caiet de matematică, îmi ziceam, dar după ce scrisesem vreo zece pagini şi le-am recitit într-o seară, mi s-a făcut frică, dacă îşi băga nasul careva în confesiunea mea, nu doar aş fi îngheţat de ruşine, sigur aş fi îngheţat la stuf în Deltă, auzisem că acolo era cel mai rău de cei condamnaţi că se împotriviseră regimului. Am ars caietul. Nu mi-au rămas decât nişte însemnări întâmplătoare, mâzgăleli în câteva bloc-notesuri, fraze alandala, păreau aiureli fără rost, doar eu dacă mă uitam la ele le puteam desluşi sensul. Nu ştiu de ce le-am păstrat atâtea decenii.
(din romanul ”Cincizeci de ani”, Editura Tritonic, 2013)
