Flaviu George Predescu 
Când eram în bucătărie și mâncam compot de mere cu „Esențiale” și cu „Lagosa”, mă gândeam la o poezie pe care aș vrea să o scriu, despre unii băieți care au o viață normală, sănătoasă, care nu sunt ciungi, orbi și care pot dormi noaptea și la propriu, și la figurat.
Aș vrea ca poezia să fie despre felul în care un băiat normal, așa cum am scris mai sus, în loc să caute să aibă o viață frumoasă, întâlnește câte o duduie care la prima vedere pare normală. Zâmbește frumos, se parfumează, are idei, îți spune că toți cei din viața ei au fost de vină, numai ea a fost imaculată și implicit ghinionistă. Singura ei vină a fost în viața asta că a fost prea bună.
Băiatul nostru o crede și, suflecându-și mânecile, se apucă a-i făuri piedestal, în tocmai ca în poezia sisifică[1], pe care am scris-o nu demult.
După ce îi face piedestalul și o urcă pe el cu grijă, evident că aceasta remarcă nu doar faptul că este mai înaltă, ci că de acolo el pare mic. Și își spune: „ăsta chiar e mic!” . Așa încep unele fătuci a-i lua de proști pe băieții de treabă.
Datorită bunătății, mulți plătesc cu suferință. Se bagă singuri în raza de acțiune a suferinței și cred că acest lucru este normal, face parte din destinul lor. Ajunși acolo, pe Tărâmul Problemelor Ei, încep să se minuneze de faptul că fata este alergică la prietenii băiatului, are febră când îi povestește ceva din trecutul lui, tușește la auzul vorbelor despre familia acestuia sau o mănâncă în palmă când el spune lucrurilor pe nume.
Total diferită, ea începe să-i argumenteze de fapt că așa este bine, cum spune (tot) ea. Cumătra își blamează familia, dar începe să facă exact aceleași lucruri pe care le-a văzut în universul ei, demn de camerele inferioare ale reprezentativei creații a lui Dante Aligheri.
În universul ei se găsesc tot felul de „bijuterii” care-i stau acum la maturitate pe frontispiciul sufletului asemenea unor pete de ketchup pe un tablou de van Gogh. Dar nu contează, pe ea trebuie să o scuzi și să o înțelegi că maică-sa a fost rea, că taică-su a fost bețiv și așa mai departe. Ție, în schimb, încep a ți se inventa vinovății, pentru ca tu să fi adus la același nivel cu ea. Dacă nu ai probleme care te-au marcat, stai liniștit, ți se vor descoperi. Dacă nu ai rămas cu sechele, ai toată viața înainte să rămâi, pentru că ea pare dispusă să se ocupe de acest lucru.
Așa ajung mulți băieți să-și piardă încrederea în ei. Începutul bolii lor cronice se distinge prin apariția sentimentului de vinovăție și prin pierderea încrederii în ei înșiși.
Distrusele, mereu în căutare de viață perfectă, vor începe să coboare măștile și, conform unor sfaturi de mame (cu care au fost în conflict și pe care nu le doresc ca exemplu), încep să „pună piciorul în prag”.
După sintagma: „Fatăăăă, numai așa ții un bărbat lângă tine, dacă pui piciorul în prag!”.
Apropo, dragi băieți, pentru că aceste rânduri vă sunt adresate doar vouă, cum vă imaginați că ele, deși își blamează mamele pentru greșeli marcante, fac aceleași greșeli, fără să schițeze măcar un gest de ezitare?
Băieții încep să aibă remușcări. Cedează la rugăminți de iertare și se întreabă ce vor face ele fără ei. Băieții se frământă și se preocupă de viitor, întrebându-se când se va stabiliza viața lor și dacă nu cumva rolul lor este de sacrificiu. (În acest eseu mă refer la băieți și fete care au cât de cât o educație. Nu mă refer nici la lichele masculine și nici la curve feminine).
Apropo, mi-a răsărit o amintire. Aflându-mă în trecere printr-un spital, am văzut un lucru care m-a marcat. Doctorițele știau să facă diferența între cei care au ajuns acolo din cauza unor cauze impredictibile și găliganii lați în spate, cu funduri bombate, nepurtători de lenjerie intimă și gata să „execute” vreo nevastă dispusă.
Chiar și doctorițele își țineau mâinile „în gardă”, barând instinctiv privirile lacome, ale acestor „cârlani”, aflați în febra reproducerii. Pentru ele era clar de ce se aflau acolo acești bravi exponenți ai „regnului” masculin, doritori de aventuri neprotejate. Ca formă de apărare, bietele doctorițe și asistente zbierau la ei, le vorbeau laconic, cu voce îngroșată, fără să știe că, de fapt, se aflau toate în pielea goală din cap până în picioare. Asta în privirile lacome ale „bolnavilor” pe care statul s-a angajat să-i trateze, orice ar fi.
Amintirea invocată are rolul de a-i delimita pe „băieții mei” de astfel de specimene.
Cred cu tărie în fete sensibile, care știu să fie feminine și decente. Care nu au scopuri de cuplu dolosive, asemenea versurilor unui cântec al doamnei Carmen Șerban: „Adio, dietă, am verighetă!”. Chiar cred în sensibilitatea feminină și în grație, cel mai de preț atribut pe care îl poate avea o reprezentantă a sexului frumos.
Ce îmi rămâne de făcut? Să dau sfaturi? Să vorbesc din experiența proprie și a ceea ce am văzut în jurul meu? Să fug de probleme? Să stau să le rezolv? Să caut să mă mint? Să fiu dur și să spun lucrurilor pe nume? Să-mi caut aliați? să mă resemnez? Să râd? Să le iau toate problemele în serios? Să mă închid în mine? Să fiu deschis? Să fac afișe cu „așa NU!” și să le lipesc prin oraș? Să scriu volume de poezii și eseuri și să le public? Să le țin doar pentru mine și pentru cei apropiați?
Habar nu am, cred că fac câte puțin din toate acestea în fiecare zi…
București, 14 decembrie 2011
