Arici Pogonici – Magia unei reviste…

Simona Preda în dialog cu Mirel Bănică

Aș fi putut să îl întreb pe Mirel Bănică despre fenomenul pelerinajelor, despre mersul în sine ca exercițiu spiritual, despre ideea de așteptare sau despre comprimarea spațio-temporală a pelerinajului ortodox… Aveam zeci de interogații pregătite – mai ales după lectura ultimului său volum „Nevoia de miracol. Practica pelerinajului în România contemporană” (Polirom, 2014) – însă propunerea de a vorbi despre cu totul altceva mi-a venit la târgul de carte, moment în care, Mirel Bănică s-a entuziasmat într-o manieră proustiană aplecându-se asupra unui volum: „Ador cartea asta! Miroase a clei și soluție de lipit sovietică, din clei de oase! Miroase ca Arici Pogonici!”… Evident că am speculat momentul și, cunoscând faptul că este unul dintre cei mai buni specialiști în sociologia memoriei, în exercițiul de factură antropologică, dar și un pasionat al jurnalelor, al trecutului care lasă urme și pe baza căruia care poate fi recompus și reconfigurat prezentul, l-am invitat la o discuție despre revista în cauză și despre copilărie. Îi mulțumesc pentru că a acceptat să fie parte a acestui dialog!

 ***

Exclamația și expresia încântată pe care le-am surprins pe chipul tău spun că îți amintești cu drag de revista „Arici Pogonici”. Este adevărat că, față de alte publicații pentru copii din epocă, era mai puțin ideologizată și politizată. Pari însă să o amintești ca fiindu-ți familiară, și pari să parcurgi foarte ușor acel timp fizic și mental până „atunci” ca să te revezi răsfoind-o…

Straturile cele mai profunde ale memoriei mele conservă două amintiri foarte clare din timpul grădiniței. Prima dintre ele este legată de scăunelul pe care ședeam, lucrat manual în atelierele CAP-ului din comuna brăileană în care m-am născut. Scaunul meu miniatural avea desenat naiv pe spătar un cocoș roșu, cu penele înfoiate și cu ciocul în vânt. Eram foarte mândru de această imagine. Ceilalți copii aveau în posesie broaște țestoase, porci mistreți, căței, păuni… un întreg și naiv bestiar legat de imaginația celui care le-a lucrat, un „meșter popular”, cum i-am spune acum. A doua amintire ține de teancul de reviste „Arici Pogonici” pe care tovarășa educatoare le aducea în fiecare săptămână și, cu un gest triumfător, le depunea pe fața de masă a catedrei. Ruginie era fața de masă, iată a revenit și o culoare din bezna simțurilor… Mirosul, ah, mirosul acestor reviste ne excita, la propriu, un amestec de pelicanol, vopsea tipografică și clei de oase. Aș da orice să mai pot trage odată în nări acest miros, mirosul copilăriei mele. Și-mi mai plăcea muzica titlului  „Arici Po-Go-Nici”. Habar nu aveam atunci că „pogonici” este un regionalism transilvănean, care înseamnă, de fapt, „brav, neînfricat, isteț”.

O a doua întrebare ar fi în mod firesc legată de acel moment în care s-a petrecut apropierea ta de „Arici Pogonici”. Vorbim inevitabil despre copilărie și despre contextul în care primeai această publicație în anii 70. O asociezi cu un anumit episod al trecutului tău? Ce anume îți plăcea la această revistă?

Repet, revista este legată de primele amintiri din copilărie, la propriu. Știu că nu a durat prea mult și a fost repede înlocuită de „Șoimii Patriei”. Acum, cu reculul dat de timpul care a trecut și încercând să reprim nostalgia, cred că era vorba de culori, personaje, întâmplări interesante. O lume plină de povești, de fapt, în care se simțea prea puțin „comunismul” din jur și societatea pe care încerca să o modeleze. Aș putea să răspund mai bine la această întrebare dacă ar fi vorba despre revista „Cutezătorii”, cu care am crescut, dar este vorba de o altă poveste.

Banda desenată autohtonă – inspirată poate și de unele publicații occidentale, în special cele comuniste franceze – a atins un grad remarcabil în paginile revistei. Artiști ca Puiu Manu, Nell Cobar, Arno, Livia Rusz etc au dat viață unor personaje remarcabile, printre care amintesc pe Mac, Cocofifi sau Jupân Rănică Vulpoiul. Care erau eroii tăi preferați?

Îmi aduc aminte foarte clar de Rănică Vulpoiul, un personaj tras din scrierile lui Odobescu, dacă nu mă înșel. Un vulpoi viclean, înșela pe toată lumea, inclusiv pe Domnitorul figurat ca un Leu, purta pe umeri un fel de caftan, cu margini ce se târau mereu pe pământ. Și scapă, cred, teafăr dintr-un fel de înfruntare cu un adversar mai puternic, tot prin viclenie. Poveștile cu el erau însă destul de complicate, pline de pilde moralizatoare, destul de greu de urmărit. Dar îmi plăceau pentru că erau perfect desenate, cu o linie sigură și foarte clară. Personajele lui Nell Cobar le țin minte foarte bine, le voi întâlni și mai târziu, mai ales în literatura de vânătoare-pescuit, un hobby pentru mine. În fine, umilul și dragul de „Arici Pogonici” a pregătit terenul pentru mai târziu, atunci când voi descoperi în Franța marea armată a benzii desenate, condusă de Mareșalul TINTIN, preferatul meu. Tintin, c’est moi, dar cu Arici Pogonici în brațe…

Ce se întâmplă peste timp cu aceste amintiri – asociate cu stări, cu mirosuri, culori, ritmicități, texturi sau contururi familiare – unde se ascund ele, antropologic vorbind?…Vom zâmbi de fiecare dată atunci când în fața retinei ni se va înfățișa un desen (un univers fericit și zgomotos) marca Livia Rusz? Și dacă da, este susceptibilă această revistă de a crea (cel puțin la nivelul unei generații) un pattern asociat ideii de armonie?

Nu pot furniza un răspuns prea clar la această întrebare. Sau daca aș face-o, el ar fi influențat de sociologia memoriei, al cărei studiu l-am practicat intens într-un anumit moment al vieții mele. Inutil să o repetăm, trecutul este cea mai bună țară. Cred că un inventar ludic al culorilor, mirosurilor și gusturilor din copilărie ne poate aduce o stare de bine ce ne poate ajuta să depășim multe dintre urâciunile și dificultățile prezentului. Doar să avem răbdare cu memoria și să nu ne lăsăm pradă cântecului său pervers de sirenă vicleană.

Imagine de pe alexandrone.files.wordpress.com