MITOLOGICALE

Poemul Mitologicale datează din 1873 (când Eminescu se afla ca student la Berlin) și poate fi considerat un joc sau un exercițiu de stil. Tânărul autor experimentează în limba română, într-o dispoziție ludică, hexametrul folosit de Homer în epopeile sale. Nu întâmplător, un titlu provizoriu al poemului a fost Nisce hexametri, dragă Doamne. G. Călinescu îl considera a fi una dintre „parodiile după Homer”. Pare o parodie, dar nu este (iar scrierea ei n-ar fi avut vreo rațiune în condițiile Homer s-a parodiat el însuși, scriind Batrachomyomachia; îi parodiem de obicei pe poeții care se iau prea în serios). Poate fi considerat mai curând o comedie a condiției de zeu, creată în regim de improvizație, pentru amuzamentul autorului sau al unui cerc de apropiați.

Inspirat de mitologia antică, în care Eol este zeul vânturilor, dar și vânt pur și simplu, cu sediul într-o peșteră, Eminescu personifică uraganul, îl descrie ca pe un personaj pitoresc. Merită examinat acest portret, remarcabil prin ingeniozitatea cu care o entitate fluidă și proteică este făcută să semene cu o ființă omenească. În filmele de desene animate și în reclamele din vremea noastră apar adeseori imagini ale unor case, automobile sau copaci cu ochi, nas și gură, și rareori aceste imagini sunt reușite, întrucât reprezentarea antropomorfă a ceva neasemănător cu omul se dovedește de fiecare dată a fi o operație dificilă. Și iată că Eminescu dă unei realități invizibile – mișcarea unei mase de aer – înfățișarea unui om:

„Da! din porţile mândre de munte, din stânci arcuite,/ Iese-uraganul bătrân, mânând pe lungi umeri de nouri,/ Caii fulgerători şi carul ce-n fuga lui tună./ Barba lui flutură-n vânturi ca negura cea argintie,/ Părul îmflat e de vânt şi prin el colţuroasa coroană,/ Împletită din fulgerul roş şi din vinete stele./ Hohot-adânc bătrânul când vede că munţii îşi clatin/ Şi-şi prăvălesc căciule de stânci când vor să-l salute…/ Codrii bătrâni râd şi ei din adânc şi vuind îl salută/ Paltenii nalţi şi bătrânii stejari şi brazii cei vecinici.”

Eminescu, înregistrat în conștiința noastră culturală ca un om grav, fără umor (în opoziție sau într-un raport de complementaritate cu I. L. Caragiale), are în realitate și umor, uneori un umor de idei, alteori un umor livresc, iar câteodată, ca în Mitologicale, un umor orgiastic, care te face să te gândești la Rabelais sau la contemporanul lui, Ion Creangă.

Bustul lui Eminescu, amplasat în localitatea Vevey, Elveția

Carul cu care se deplasează impetuos uraganul este tras de fulgere, iar huruitul roților carului se aude asemenea unor tunete. Este un atelaj fabulos, alcătuit din materiale imateriale, oferite de un cer cuprins de furtună, dar având totuși concretețea necesară pentru a face viziunea plauzibilă. Angajat în cavalcada celestă, uraganul capătă și el o înfățișare: „Barba lui flutură-n vânturi ca negura cea argintie”,/ iar „colțuroasa coroană” pare împletită prin „părul îmflat de vânt”.

Trecerea vijelioasă a „bătrânului rege” cuprins de „beția lui oarbă” face să se deplaseze liniile peisajului, creând astfel impresia că munții (cu stâncile care cad de pe culmi, ca niște cușme date jos în grabă de pe cap) și pădurile (care se apleacă până la pământ) îl… salută pe divinul personaj. Este o neînțelegere generatoare de comic. Poetul supradimensionează cu plăcere personajele din această secvență de comedie bufă, jucând de fapt, ca întotdeauna, pe cartea măreției, chiar dacă îi dă măreției alt sens. Râsul pe care îl provoacă cititorului nu este un râs obișnuit, ci un râs homeric.

Comicul crește în cascadă prin introducerea în scenă a unor personaje de aceeași anvergură, care comentează împleticeala prin cer a uraganului. Poetul își imaginează un fel de cleveteală cosmică. În aceste comentarii apar ca din greșeală referiri la realități terestre, nezeiești, din secolul nouăsprezece, de exemplu la societățile de asigurări, ceea ce mărește efectul umoristic:

„− Groaznic s-a îmbătat bătrânul, soarele zice;/ Nu-i minune − a băut jumătate d-Oceanul Pacific./ Rău îi mai îmblă prin pântece-acum băutura amară./ Însă-s eu de vină… c-umplut-am de nouri pahare/ Cu apele mării adânci, boite cu roşă lumină −/ Cine dracul ştia acum că de cap o să-şi facă!/ Ah! moşneagul beţiv e-n stare-ntr-o zi să ruine/ Toate societăţile de-asigurare din ţară./ Soarele-şi bagă capul prin nori şi limba şi-o scoate/ Şi c-o rază gâdilă barba bătrânului rege.”

Poetul aduce în contemporaneitatea sa personajul zeiesc, deplângând, de exemplu, starea proastă a drumurilor din cer, prin ale căror hârtoape se împiedică și în cele din urmă se răstoarnă carul uraganului. De vină sunt… guvernele „popoarelor blonde de stele”, care „n-au făcut șosea cum se cade”! Trecerea de la un plan mitic la unul prozaic-administrativ este o metodă bună de creare a comicului. Eminescu o folosește cu încredere deplină în eficacitatea ei artistică, desolemnizând conștiincios fiecare moment din hoinăreala eroului său. După ce se răstoarnă atelajul nebulos pe care îl folosește ca mijloc de transport, uraganul seamănă tot mai mult cu un bătrân alcoolizat, cu mișcării imprecise, care nu-și mai dorește decât să ajungă acasă, în patul lui:

„Şi se răstoarnă carul şi rău se-nglodează bătrânul./ Mai că era să-i rămâie ciubotele-n glodul de nouri./ Hei ce-i pasă! El norii frământă jucând mocăneasca/ Şi pe-un vânt l-apucă de cap, făcându-i morişcă./ Se tăvălea peste cap şi, pişcat de-un purec de fulger,/ Se scărpina de-un şir de păduri ca de-un gard de răchită./ Norii roşesc de ruşine şi fug iar vântul se culcă/ Între codri şi munţi… Uraganul mahmur poticneşte/ Spre castelul de stânci, ce-şi deschide uriaşa lui poartă,/ Spre-a-l primi pe bolnavul bătrân în surele hale./ El îşi ia coroana din cap şi în cui o atârnă.”

Se pot extrage și de aici imagini expresive pentru pentru o eventuală colecție. Ele sunt stop-cadre dintr-o epopee eroi-comică, „Mai că era să-i rămâie ciubotele-n glodul de nouri.”; „pe-un vânt l-apucă de cap, făcându-i morişcă”; „Se scărpina de-un şir de păduri ca de-un gard de răchită”; „El îşi ia coroana din cap şi în cui o atârnă”.

Ca orice epopee, fie ea și eroi-comică, poemul Mitologicale are un final apoteotic. Întâi asistăm la liniștirea turbulenței de mari proporții produse în lume de uragan (anticipare a liniștirii care succede luptei de la Rovine în Scrisoarea III):

„Cu-ncetul cu-ncetu-nserează…/ Soarele, ca să împace marea, la ea se apleacă,/ Lin netezeşte-a ei faţă albastră şi-adânc se uită/ În luminoasele valuri a ei şi sânu-i dezmiardă,/ Cu tot aurul razelor lui.”

Apoi, în zori, îl putem vedea pe bătrânul destrăbălat trezindu-se cu un aer candid, ca și cum ar fi străin de tot ce s-a întâmplat cu o zi înainte:

„Iar de a doua zi se scoală bătrânul şi urcă Rarăul/ Numai în cămeşoi, desculţ şi fără căciulă/ Şi se scarpină-n cap – somnoros − uitându-se-n soare.”

În numai trei versuri, Eminescu concentrează și mitologie, și comedie, și psihologie.

(Text apărut în România literară nr. 3/ 2018)