Nunțile de odinioară

Mândri erau oamenii noștri! Când mergeau la o nuntă, nu-i mai cunoșteai, bărbații, la costum și pălărie, mergând în față, iar femeile, cu un pas în urma lor, rușinoase, cu toți ochii aceia ațintiți asupra lor când lăutarul le cânta marșul de bun venit. Aveau basmale frumoase, cu fir auriu sau argintiu, bluze albe, brodate de vreo croitoreasă pricepută, flanele atârnând pe umeri, rochii din material străin, fuste bune.

Ginerele și mireasa le ieșeau înainte, bărbatul lua mâna miresei și îi lăsa în palmă o bancnotă, apoi cu mâna pe sus, cu un gest larg, saluta lumea de la mese.

– Veniți, mă, încoa’! se auzea o voce.

Își găseau locuri, se așezau și pune-te pe băute, lume!

Se cânta nuneasca. Nuntașii ieșeau afară din cort și încingeau o horă mare,  în mijlocul căreia erau puse mese pline cu prosoape, șervete cusute sau țesute, cârpe de borangic, cămăși de noapte pentru femei, cămăși pentru bărbați, pijamale pentru naș sau socri, toate cu bilețele prinse cu bolduri, să nu se încurce.

– Aia e soacra mică!

Femeia stătea lângă mireasă, ca umbra, și o îndemna cui să dea darul, cu ochii țintă spre lumea care juca în horă, fericită. Mai arăta cu degetul, mai mergea chiar ea cu mireasa. Citeai pe fața ei fel de fel de trăiri, valuri-valuri.

Cât sacrificiu era în spatele acestor momente!

– Mie cuscra mi-a cerut două sute de petice cu totul, spunea o mamă de fată, de pe margine, cu mâna la gură.

– Așa de multe? Dar ce neam are cuscră-ta? se mira alta.

Sărăcie-n ușă, ce mai. Îți dădea “la gât”, desfăceai punga mai mult, asta era filozofia, socrii mari să trăiască, ei erau jupânii.

Lăutarii luptau și ei pe “frontul” lor, să îmblânzească inimile și lumea să le dea bacșiș. Vioristul punea bancnota în capătul arcușului și o plimba în sus și în jos, zâmbind mulțumit. Alt spor pentru lăutari cu bacșișul! Unii scuipau banii și îi lipeau pe frunte. Țambalagiul punea bancnota într-un colț al instrumentului, unde bețele lui albe nu prea ajungeau.

Băgau câte una, de știau ei că are priză:

  “Mă-ntreabă nevasta mea

Mai am alta decât ea,

Eu îi spun numai pe ea,

Să nu-i fac inimă rea, mă.”

  – Așa, măăă! se ridica vreun amețit în picioare, cu paharul plin, ridicat spre panglicile de hârtie colorată, ce atârnau în cort. 

Nevasta îl trăgea de haină ușor să se așeze, dar ți-ai găsit, la nuntă e ca la nuntă, o dată ieși în lume.

Spiritele se încingeau. Altul cerea un cântec de demult, “bătrânește așa”, “ca pe vale”, să-și amintească de tinerețea dusă.

Venea timpul să dai banii.

Un lăutar lua o farfurie întinsă, în care lovea cu o furculiță și striga:

– Atențiune, masă frumoasă! De la nunul mare, două mii de lei și pentru lăutari, două sute!

– Să trăiascăăă! strigau oamenii în cor.

Urmau socrii, unchii, cumnații, rudele, apoi restul lumii. Bacșișul scădea. De, fiecare, după importanță. Unul mai glumeț încropea pe loc un “șușoi” din hârtie albastră, ruptă de pe colțul mesei și îl punea pe farfurie, peste bani. Femeile rădeau cu mâinile la gură. Nici lăutarul nu se lăsa mai prejos. Când îl anunța, mi-l lovea în cuvinte:

– De la cutare! Atențiune, masă frumoasă!

Omul își așeza mai bine pălăria și se simțea important.

– N-a băut, n-a mâncat, numai chior de beat a stat…

Și iar râsete și râsete. 

Nunțile de odinioară, cu emoții și descătușări, când părinții își priveau cu drag copiii ajunși în rândul lumii. O lacrimă tot trebuie să fi sclipit în ochii unei mame…  

Fotografie: Bătrâne stând pe şanţ şi un bragagiu la o nuntă în Botoroaga, judeţul Teleorman (1975)