Valeriu Cristea 
Doamna Sima (o colegă și prietenă de-a mamei, pe care și eu o simpatizam pentru că se purta frumos cu noi, copiii, și care avea un fel de cuviință sobră și de blîndețe reținută, ca de călugăriță) locuia chiar lîngă Operă, într-un bloc-haus modern, construit probabil între cele două războaie și prevăzut cu un splendid ascensor, cum nu mai văzusem și nici nu mai aveam să văd de multe ori apoi, în epoca popularului, strict funcționalului lift – o alcătuire din fier forjat, lemn scump, artistic lucrat, sticlă și oglinzi atît de aristocratică și elegantă încît nu-ți venea să ieși din încăperea aceea fascinantă, strălucitoare în care ai fi rămas bucuros pentru totdeauna dacă s-ar fi putut.
Din fericire, apartamentul doamnei Sima era la etajul IV, astfel încît trebuia, eram obligat să fac ceea ce abia așteptam să fac și făceam cu mare plăcere: o lentă și impunătoare ascensiune în cutia aceea de basm a cărei folosire presupunea un întreg ceremonial. La doamna Sima am fost de mai multe ori, împreună cu mama sau singur. O vizită anume le-a eclipsat pe toate celelalte, constituind sursa uneia din amintirile mele cele mai copleșitoare, perpetuu curgătoare, fecunde. (Nu sînt oare amintirile providențiale rîuri fertilizatoare, ce fac să rodească sufletul?) Venisem de unul singur în acea zi, trimis probabil cu o însărcinare, și, după ce am urcat și am intrat, m-am pomenit, brusc, ca înecat într-un spațiu tulburător care nu mai amintea parcă prin nimic de cunoscuta, prozaica locuință, și în care am încremenit, de atunci, pentru totdeauna. Jaluzelele de la ferestre fuseseră trase pînă jos și în cameră domnea o semiobscuritate plăcută, odihnitoare; într-o parte, pe o canapea scundă, dormea domnul Sima (a cărui față n-o puteam distinge prea bine și de care de altfel nu-mi mai amintesc aproape deloc), iar lîngă el, pe covor, așezat în așa fel încît să-l poată ajunge, la nevoie, întinzînd doar mîna, am zărit – mi-a sărit în ochi – ceasul, clasicul ceas de buzunar din vremurile de altădată. Era fascinant.
Era chiar paradisul domestic, în care avusesem șansa să nimeresc condus de mîna cine știe cui înainte de a-i fi citit pe evocatorii lui celebri, pe Jean Paul sau pe Gogol ori pe atîția alții. Mai ales amănuntul cu ceasul pe covor – o mică pată de argint în întuneric – m-a impresionat extraordinar, poate ca o „tușă” finală, ca o ultimă completare a tabloului fericitei tihne familiale, poate prin ideea de tovărășie discretă – a dormi avînd un ceas în apropiere înseamnă a dormi un somn vegheat, păzit de o subtilă sentinelă – pe care o sugera susurul ambiguu al secundarului, de mecanism-ființă.
–-
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La aproape 30 de ani de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
