Gabriel Chifu 
Nu trebuie să dovedești cine știe ce destoinicie ca să deslușești regula după care se-nvârte lumea aceasta.
Ciclic, trăim câte o amenințare colectivă, ciclic, ni se întâmplă câte un dezastru. Dezastru de dimensiuni reduse, la nivel de popor, de țară sau enorme, la nivel de planetă. Gripă aviară sau gripă mexicană, cutremur în Vrancea și confruntări la Chișinău sau război în Irak, Iugoslavia și Afganistan, mineriade și greve ale profesorilor sau invazii ale marțienilor și atentate cu avioane care doboară turnurile gemene din New York, criză economică moderată aici sau criză devastatoare pe Wall Street.
Toate astea se întâmplă pur și simplu sau sunt puse la cale, ne sunt servite ca să ne țină mințile ocupate? Ni se întâmplă pur și simplu sau, ciclic, e nevoie de ele ca să curățăm locul de vraful de erori pe care le-am comis între timp, ca să dăm limbile ceasului la zero, ca să stopăm cursa aiuritoare și s-o luăm de la început cu o nouă inocență?
Nici nu mă interesează răspunsul. Ceea ce știu fără tăgadă se dovedește superfluu și ridicol, toate dramele astea colective cumplite mă fac să zâmbesc, ele nu s-ar cuveni să se petreacă, ele ar putea fi ușor ocolite, absurditatea și stupizenia lor sunt vădite pentru oricine are vreme să stea o clipă, să privească atent și să se-ntrebe la ce bun.
E de râs, într-adevăr, pe ce ne cheltuim puterile, emoțiile, timpul, viața. Adeseori am impresia că semănăm cu un angrenaj gigantic, care are dinamuri ruginite, motoare, gheare de excavat, cabluri, benzi rulante, panouri de comandă, brațe de macarale, un angrenaj nemaivăzut care duduie și scoate fum de mama focului, care consumă o uriașă cantitate de energie, pentru ce? Ca să mute cu câțiva centimetri mai încolo o pietricică oarecare, ceea ce orice copil ar putea face singur, cu ușurință…
Când sinucigașii aceia au izbit cu avioanele, din motive de credință, cei doi zgârie-nori din America, m-am speriat și mi-am zis: Dacă diferența de înțelegere a vieții e atât de mare între noi, încât se ajunge la asemenea gesturi, atunci suntem pierduți, suntem pe deplin confiscați de nebunie, suntem o specie sinucigașă.
M-am speriat și, gândindu-mă la ce se întâmplă cu noi, mi-am închipuit următoarea secvență: semănăm cu cineva care se dă ca apucatul cu capul de pereți, îl doare, urlă, sângele îi șiroiește pe față, dar el nu se poate opri!
O, nu mă mai încred în mântuirea colectivă! Nu mai întrezăresc decât soluții personale de mântuire. Dar acestea contează? Mai are vreo importanță dacă se salvează unul sau zece dintre noi când, pentru toți, eșuarea pare un dat, sfârșitul este inconturnabil?
