Tu

Nici nu mai știu dacă erai din carne și oase,
dar tu, iubire, veneai din mătase
și-aveai răsuflare de verzi chiparoase
Tu tremurai sub mângâiere 5 case
și câteva cotropite de geamăt orașe
cu clopote din bronz, uriașe.

Poate că privirile mele erau pe atunci
niște lunci
verzi și prelungi,
ori poate 7 spelunci
bântuite de câteva fete trufașe
fugite din mame cu pruncii în fașe
sau câteva logodnice bete de tine
și lașe.

Poate privirile mele pe-atunci
erau ropote-n dungi
în ochii tăi ca perdelele lungi

Eu nu mai știu, iubire, cum arătai
dar fremătai în mine cu murmur de nai
tu poate chiar coborâseși din rai
și nu din gură, ci din îngeri cântai.
Tu poate viața-nviai
sau poate, sau poate
moartea mureai
când mă iubeai.

Sau poate erai
un univers
invers
stăpânit de o cravașă albastră de vers
cu picioare nefăcute spre mers,
ci spre val
ca o pojghiță blând sunătoare dintr-un chimval.
Tu poate veneai dintr-o eșarfă fluturată-ntr-un bal…

Dar poate că, Doamne, eu te iubeam
atât de frumos
atât de înalt și-atâta de jos
poate – spun zeii – puțin monstruos
cu toată făptura mea aruncată pe dos
ca o haină descheiată până la umbră de os
în al tău de cedru și iarbă miros
maiestuos…

Eu nu mai știu, mă coseai pe un câmp, mă dureai
sau poate că nisipul meu aiurit înfloreai?

Tu coborai de mână cu mine în rai
și urcai
tu erai …