După ce am învăţat să călăresc plecam la plimbare cu Bator pe drumul forestier. Eram încă fascinat de sunetele acelor copaci de lângă ruine. Într-o zi târzie de toamnă mi-am luat cu mine casetofonul, ca să le înregistrez. Ajuns acolo, l-am legat pe Bator de un copac, am pregătit aparatul şi am agăţat microfonul de o creangă. Era deja rece şi soarele de toamnă la apus arunca raze paralele cu pământul. Copacii doborâţi păreau nişte soldaţi morţi pietrificaţi în cădere sprijiniţi pe umerii celor care rămăseseră în picioare.
A început să bată vântul de seară zburând frunze roşii peste tot şi stârnind copacii care se frecau între ei tot mai tare. Am dat drumul la casetofon. Niciodată parcă pădurea nu fusese atât de excitată. Unele scorburi păreau instrumente de rezonanţă cu intonaţii dintr-o altă lume. Vântul se înteţise şi sunetele din jur erau împinse până la insuportabil. Auzul părea singurul simţ care conta în locul ăsta, şi-mi venea să-mi închid ochii ca să aud mai bine. Ştiam, că sunt sunete în jur care n-au nimic de-a face cu urechile mele, şi că nu cu ele aş putea să le aud. Când eram copil aveam în cap ideea asta trăsnită, că vezi mai bine dacă-ţi astupi urechile, că poţi să mirosi şi prin piele şi că, dacă m-aş concentra tare, cu toate simţurile închise ca nişte robinete de prisos, aş putea auzi, mirosi şi chiar vedea trecutul despre care ştiam tot atât de puţin ca şi despre viitor.
Bator începu deodată să fornăie şi să scurme pământul cu copitele. Pielea tremura pe el ca şi cum ar fi fost atacat de un nor invizibil de muşte. Animalele funcţionează altfel decât noi. Ele au toate simţurile deschise la maximum şi sigur că prind din aer lucruri care nouă ne scapă. Am întins mâna să-l liniştesc. A scos un nechezat cumplit, şi-a rupt hăţurile şi a luat-o la fugă prin pădure, sărind ca scos din minţi peste buştenii răsturnaţi. Părea un cal de curse de pe care călăreţul căzuse. Am rămas singur în pădurea care gemea, şi zgomotele se intensificau. Mi se părea că aud sunete tot mai ciudate, care nu semănau cu nimic din ceea ce simţurile mele înregistraseră până atunci.
Am luat casetofonul şi am fugit după Bator ale cărui copite se auzeau tot mai departe. Ştia drumul spre casă mai bine ca mine. Am început să fug. Începuse să se înnopteze şi eram speriat. Simţeam că pactul pe care pe care-l avusesem în copilărie cu pădurile pe care le colindam, cu râurile în care ne scăldam, cu copacii în care ne căţăram se rupsese de mult şi acum toate astea mă respingeau ca pe un intrus.
Când am ajuns la dispensar, Hans Baci încerca să potolească şi să bage calul în grajd. Ianos se pregătea să plece să mă caute cu câinele şi puşca lui de vânătoare. Se uită la mine dojenitor:
– N-ar trebui să mai umblaţi atâta prin pădurile astea… Am avut oameni atacaţi de lupi sau de urşii care coboară din munţi. Sunt bătrâni care au văzut pe dealuri noaptea călăreţi în armuri pe cămile şi cai albaştri. Unul care încă mai trăieşte în Jimbor s-a întors din pădure mut. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu el. Lumea vorbeşte de stafii prin părţile astea. Eu nu ştiu ce să zic… Om normal, care nu bea, nu-şi bate nevasta, nu înjură în biserică, a plecat singur la vânătoare de vulpi. S-a întors după două zile fără puşcă, dar cu o sabie ruginită băgată în cureaua de la pantaloni. Încărunţise de tot şi de atunci nu a mai vorbit. Când e bătut la cap, spune un singur cuvânt: „sictir“. Înjurătură urâtă, turcească, nefolosită de nimeni aici. Noi ungurii folosim numai înjurăturile şi blestemele noastre, în care nu ne întrece nimeni.
De unde era eu să ştiu că pădurile astea ascund atâtea pericole sub stratul inofensiv de frunze uscate, atâta istorie nescrisă între rădăcinile copacilor, atâtea poveşti fantastice închise între zidurile cetăţilor care stau gata să se năruie de câteva sute de ani? Am urcat în apartamentul meu, am pus la fiert nişte vin roşu, să mă încălzesc şi am dat drumul la casetofon curios să ascult ce înregistrasem.
La început se auzea doar vântul gâdilând microfonul şi frunzele uscate care se loveau de el. Apoi scârţâitul lugubru al copacilor şi basul grav al unei scorburi răvăşite. Părea un cor antic care creştea. Apoi mi se părea că aud nişte zgomote metalice, ciudate. Am dat volumul la maxim şi atunci m-a izbit în urechi nechezatul unei herghelii întregi, tropote, zăngănit de arme şi strigate de luptă. La sfârşitul înregistrării am auzit rostit clar în microfon „sictir“. Şi nu era vocea mea. Mi s-a făcut din nou frică. Mi-am pus caseta preferată cu Queen şi am început să cânt tare cuvintele pe care le ştiam pe de rost. Am cântat aşa preţ de vreo două melodii, apoi am vorbit un timp singur ca să fiu sigur că nu amuţisem şi eu.
Prea tari poveştile astea cu păduri şi stafii pentru mine, un tip de la oraş, obişnuit doar cu betoane, biblioteci şi spitale! Făceau şi ele parte dintr-o natură, cu care nu era de loc uşor să ajungi la o înţelegere. Mi-am pus un pahar de vin fiert şi am adormit buştean, visând că sunt un cavaler, pe un cal albastru, rătăcind ca un Don Quijote valah într-o lume fără mori de vânt. Dimineaţa m-a trezit ca de obicei Frau Zina lovind cu coada măturii în tavanul sălii de consultaţii la apariţia primului pacient.