Semantica sufletului

Răsfoiam deunăzi o carte de noptieră. Voluminoasă. Așa cum îi stă bine unei cărți în care poți găsi nu doar întrebări, ci, mai ales, răspunsuri. Dimensiunea românească a existenței a lui Mircea Vulcănescu. La o primă parcurgere poate o carte cam greoaie pentru cititorul modern. La o a doua lectură însă, cu siguranță, o carte lină, cu verb articulat și subiect robust, rotund și deslușit, care se prelinge în suflet și se așază la inimă. Deși scrisă acum trei sferturi de veac, e la fel de actuală. O constatare dureroasă, de altfel, atâta vreme când anul apariției ei, 1943, dădea deja semne de război. Astăzi, semnele par similare, dar nu anunță neapărat o confruntare belicoasă exterioară, ci una, mai cu seamă, interioară. Războiul cu noi înșine și, îndeobște, cu ceilalți. Războiul lui homo homini lupus (omul este lup pentru om) și care, de pe culmile acestui început de mileniu, pare că n-are rezolvare. Cartea lui Vulcănescu (unul dintre aceia care au simțit pe pielea lor ce înseamnă expresia latinească de care am amintit, în anii de temniță grea la care a fost condamnat de comuniști pentru conferințele sale extraordinare și care a sfârșit în frigul și teroarea Aiudului) este o carte-steag. O carte care te reîmprietenește cu rădăcinile, cu argumente pentru cei al căror duh românesc s-a blurat de europenisme și confirmări pentru aceia care încă își simt sufletul.

Mircea Vulcănescu

Vulcănescu a scris puțin, atât cât a putut să facă până la 48 de ani, cât i-a dat răgaz omul, nu viața. Puținul lui Vulcănescu este însă, paradoxal poate, un mult exemplar, necesar și reparator. Pământ, sânge, trecut, lege, limbă, datini, obicei, cuget, credință, virtute, muncă, așezăminte, port, dureri, bucurii și semne de trăire laolaltă. Toate acestea sunt multul care încape în sufletul românesc, care își poate afla iar rostul numai prin regăsire și (re)culegere. Citindu-l pe Vulcănescu m-am aflat și am înțeles de ce suntem așa și nu altminteri. Am aflat, de pildă, despre cele două inimi ale tracilor, una în care își găsește lăcaș chemarea pământului și o alta în care sălășluiește chemarea codrilor, a înălțimilor și aproapele de cer. N-am putut să nu fac un racord cu cele care se petrec astăzi cu pădurile noastre și n-am putut să nu mă gândesc că cineva lucrează înadins să ne tulburele apele, secând cea de-a doua inimă a românilor. Asta nu e poezie, ci realitate. Și realitatea aceasta seamănă cu dezrădăcinarea, cu dislocarea sufletului românesc. Am aflat multe alte lucruri de la Mircea Vulcănescu și i-am preluat mesajul, așa cum face cineva care găsește o sticlă cu o misivă plutind pe ocean. O misivă pre limba mea, în graiul pe care mi-l știe sufletul. În misiva aceasta sunt scrise lucruri care nu trebuie să piară în tulburarea apelor… Actual, neamul nostru nu este decât ceea ce vom fi în stare să facem din el (…) E ceasul creației românești. Dar pentru ca această creație să poată fi ceea ce trebuie să fie, se cere tineretului o cultură românească (…) Cultura românească nu înseamnă monografie istorică cu subiecte românești. Nu înseamnă nici măcar voința de a crea românește, ci putința de a crea în acest fel. Putința care se capătă cum? Prin cultură! Mai știe oare sufletul nostru să decripteze asemenea mesaje? Da, dar numai atâta vreme cât nu-și va uita limba…

Circulă pe internet o fotografie cu o copilă din Grigoriopol (Transnistria) care, probabil, multora le poate părea o simplă imagine. Povestea din spatele acestei fotografii este însă cutremurătoare. Copila aceasta va face în cei 12 de ani de școală, 43.000 de kilometri ca să învețe în limba română. 43.000 de kilometri, adică înconjurul pământului și încă 3000 de kilometri pe deasupra. 43.000 de kilometri ca să se întâlnească cu limba lui Eminescu și a lui Creangă, a lui Slavici și Caragiale, a lui Sadoveanu, a cronicarilor moldoveni, a Mitropolitului Dosoftei, a lui Bolintineanu și Coșbuc, a lui Minulescu, Blaga și Crainic, a lui Vulcănescu și Vieru… Ce antiteză zguduitoare, ce contrapunct cutremurător cu liceanul cu care m-am intersectat pe 15 ianuarie la magazinul din colț și care comenta într-un limbaj facebook-ist, ca un tartor, că poate trăi și fără Eminescu… Ce, Eminescu îmi dă să mănânc? Ce poți să-i spui unui astfel de tânăr? Să-i spui că da? Că Eminescu e unul dintre cei care ne dau să mâncăm, dar nu pântecului, ci sufletului? Să-i spui că vrea, nu vrea, îi place sau nu, sufletul lui nu știe decât limba lui Eminescu? Probabil că n-ar înțelege nimic din cauza… solzilor de pe ochi.

Un copil din Grigoriopol

Mărturisesc că episodul acesta diurn, deși știu bine cum stau lucrurile în școlile de azi, m-a înfiorat profund. Și n-am reușit să-mi dreg starea de spirit decât revăzând Un bulgăre de humă a lui Nicolae Mărgineanu (cu o memorabilă interpretare a lui Adrian Pintea în rolul lui Eminescu). Poate sunt desuetă, poate că înot contra curentului, poate că sunt o idealistă în contratimp cu vremurile, poate sunt o retrogradă. Oricum aș fi însă… sufletul meu vorbește românește. Asta rămâne limba mea… și a ta și a noastră. O limbă pe care sufletele noastre, ca să o înțeleagă, n-au nevoie să-i știe sintaxa. Suntem un popor pentru care limba, în mod mirabil și admirabil, ne-a fost și încă ne este singura armă de apărare. Apărare împotriva cui? Împotriva căderii și a necăderii.

Foto cover: Adrian Pintea în rolul lui Eminescu (sursa foto: cinemagia.ro)