Nicolae Roșianu 
Eposul – afirmă Propp – face un pas înainte în privința statutului eroului de care vorbeam (în comparație cu basmul, desigur). În eposul rus, de pildă (ca și în eposul altor popoare, inclusiv eposul românesc), încep să apară unele „trăsături de caracter individuale”. Și se dau câteva exemple: înțelepciunea și mărinimia lui Ilia Muromeț, „noblețea și cavalerismul” lui Dobrânia, iar Alioșa „îi întrece” prin simțul umorului, fiind un „hâtru bun de glume”, iar uneori e chiar „lipsit de caracter” (ca să folosim o expresie mai aproape de zilele noastre), din moment ce atentează la onoarea „tovarășului de drujină”, cerând de nevastă iubita prietenului! Dar nici în epos nu se face pasul definitiv spre individualizarea eroilor. Ei poartă un nume care e numai al lor, dar și ei „trec” dintr-o bâlină în alta (ca și în basm), fără nicio modificare de comportament.
Ne-am fi așteptat ca în cântecul istoric să avem de-a face cu modificări substanțiale. Nu a fost să fie așa. Limitarea diferențierilor dintre eroi se păstrează. În ciuda unor prototipuri identificabile istoricește, eroii cântecului istoric continuă să-și mențină caracteristicile tipului, și nu ale personalității istorice, certe ca prototip doar prin numele pe care îl poartă. În acest caz nu este lipsită de relevanță punerea problemei memoriei populare asupra căreia insistă Ov. Bârlea: dincolo de o anumită limită (5-6 generații), „amintirea faptelor reale se șterge și în locul lor apar de obicei fapte închipuite, sau faptul real își pierde orice coordonate de timp și spațiu, devenind un loc comun, atribuit după voie unui personaj sau altuia”. Și mai departe: cu timpul, „figura concretă a personalității istorice se șterge din memoria populară, parte din isprăvile ei fiind atribuite altor eroi preferați care au pierdut orice contur individual și au devenit o plăsmuire cu calități hiperbolizante”. Fenomenul este identificabil și în folclorul altor popoare, nu numai în folclorul românesc pe care autorul îl are în vedere. La ruși, de exemplu, pot fi întâlnite cântece istorice în care eroii (personalități istorice concrete) se substituie reciproc, subiectele rămânând neschimbate: Ermak este substituit de Razin, Razin de Pugaciov, regele suedez de un sultan oarecare sau chiar de Napoleon etc.
Și nu numai memoria populară trebuie avută în vedere. Relația folclor-realitate își are legile ei. Scepticismul nostru privind strădaniile unor istorici de a dezlega unele enigme apelând la folclor își are motivațiile ei. Reflectarea (voluntară sau involuntară) a realității trebuie privită cu circumspecție. G. Călinescu, referindu-se la faptele istorice întâlnite în creația orală, afirmă că ele nu sunt decât niște „reeditări”, „reactualizări” ale unor momente istorice prezentate în mod transfigurat, care rămân o „abstracție goală” în comparație cu „materialitatea reeditării”; chiar și numele unor personalități istorice pot avea acest caracter.
În sfârșit, o ultimă remarcă. Creațiile folclorice nu sunt cronici. Poporul își are o istorie a lui transfigurată în imagini artistice, istorie care se desfășoară conform năzuințelor lui, și nu conform adevărului istoric; de foarte multe ori, „eroii istorici” capătă trăsături mitologice și devin întruchipări ale unor idealuri. Iată un exemplu pe care ni-l oferă I. C. Chițimia: Cuza-vodă, devenit erou de basm, pune mâna pe sabie și I se înfățișează sultanului, obligându-l să renunțe la bir – „și-așa a scăpat ghetu Cuza țara de ghir”.
Așadar, fenomenul e mult mai complex. Nu numai capriciile memoriei sunt „vinovate” de nerespectarea adevărului istoric în folclor, statutul eroului folcloric (în cazul nostru, statutul eroului din cântecul istoric) fiind determinat specificitatea reflectării artistice (cu diferențieri notabile în reflectarea realității de către creatorul popular).
(din capitolul Eroul folcloric, volumul Poetică folclorică, Editura Universității din București, 1997)
