Andreea Neaună 
„Aniversarile noastre sunt pene din imensa aripa a timpului.”
Jean Paul Richter
Timpul. Acest element atât de prezent în viețile noastre, fie că îi dăm atenție sau nu, își face treaba și ne duce pe fiecare exact acolo unde trebuie.
Nimic nu e întâmplător și, fie că vrem să acceptăm sau nu, fiecare dintre noi venim pe pământ în ziua pe care noi o alegem, pentru că avem o treabă importantă. Pentru o bucată limitată din timp.
La fel a ales și Gheorghe Cârţan, cunoscut şi sub numele de Badea Cârţan (n. 24 ianuarie 1849 – 7 august1911) – a ales să se nască într-o zi care să coincidă cu lucrarea pe care a înfăptuit-o toată viața,
În 1859, când românii din Moldova şi Muntenia s-au unit sub domnia lui Cuza, avea doar 10 ani și abia la 11 ani începea să meargă la școală, dar asta nu l-a împiedicat ca întreaga viață să lupte pentru unire, deși inițial nu înțelegea de ce românii au fost nevoiţi să nu stea laolaltă şi de ce cei din Ţara Făgăraşului trebuie să stea încă despărţiţi de ceilalţi.
În 1860, Gheorghe se tocmeşte mocan la stână. Începe o altă viaţă, o luptă cu adversităţile naturii, căreia trebuia să-i pătrundă tainele pentru ca să şi-o apropie.
În faţa lui se deschide o lume nouă, destinată bărbaţilor, pasionantă şi emoţionantă, cu ademeniri şi primejdii la tot pasul. Ciobănaşul visa, încă de pe atunci, să treacă dincolo, „în ţară” şi numea vama dintre Transilvania şi Muntenia, „graniţa drăcească”. Se întreba el: „cine a mai văzut graniţă prin mijlocul ţării? ”, graniţă care a separat românii doar politic şi administrativ, deoarece sufletul şi conştiinţa n-au avut graniţă.
Visa să vadă lumea dincolo de hotarele acestei lumi în care să născuse.
A visat și pentru că a crezut în visurile sale și a trecut toate barierele, iar în ianuarie 1895 Badea Cârţan a plecat la Bucureşti, spunând că vrea să vadă statuia lui Mihai Viteazul, pe care îl aprecia ca fiind un mare erou al românilor. A ajuns la Bucureşti în aceeaşi lună, după ce a străbătut întreaga distanţă pe jos.
„Nopţi de-a rândul a dormit lângă marele monument al lui Mihai Viteazul, până când, într-o seară, servitorul lui V. A. Urechia, trecând prin spatele statuii, îl recunoscu a fi de prin judeţul său şi-l înduplecă să meargă cu el. A doua zi, după ce Ion, noua lui cunoştinţă, povesti stăpânului său cele petrecute, Badea Cârţan se afla în faţa marelui cărturar şi istoric, preşedinte al Ligii Culturale, care descoperind la acesta sentimente naţionale şi dragoste faţă de cărţi, a rămas mirat, surprins şi prinse dragoste faţă de ardeleanul nostru. Ceasuri întregi a stat cărturarul de vorbă cu Badea Cârţan, explicându-i acestuia multe taine din istoria românilor şi a romanilor, îl duse la întâlnirile Ligii Culturale, îl prezentă lui Tocilescu, lui Istrati şi multor alţi membri ai Ligii.”
(fragment din „Monografia satului Cârţişoara” de Traian Cânduleţ şi Ilie Costache)
La 3 ianuarie 1896, Cârţan a pornit spre „mama Roma” cum îi plăcea lui să spună, susținut moral și material de profesorul V. A. Urechia. Pe lângă puţine haine de schimb şi ceva merinde, a luat în traistă un pumn de pământ din grădina casei şi boabe de grâu, să le ducă ofrande înaintaşilor romani când va ajunge în Italia.
În faţa Columnei lui Traian, Badea Cârţan a presărat, emoționat, pământul românesc şi boabele de grâu. Apoi, ostenit de drum, s-a culcat la picioarele Columnei, unde a dormit până a doua zi. Când s-a trezit, era înconjurat de o mulţime de curioşi. Unul dintre ei, văzând costumul popular românesc pe care-l purta, a exclamat uimit: „un dac a coborât de pe Columnă”, atât de mare i s-a părut asemănarea între ciobanul român şi dacii de pe basoreliefuri. În doar două zile, Badea Cârţan a devenit celebru în Italia, mai multe ziare scriind despre el. La delegaţia României din Italia l-a cunoscut pe scriitorul Duiliu Zamfirescu, care în acea perioadă era ministrul reprezentant al României. Scriitorul, aflând despre scopul călătoriei lui Cârţan la Roma, s-a întrebat „Ce putere misterioasă mânase pe acest ţăran spre obârşia neamului său?”
Era doar puterea unui vis ce prindea formă.
În luna august a aceluiași an, Badea Cârţan a plecat din nou la drum, de data aceasta spre Paris.
„Prin bulevardele largi şi împodobite de splendoarea feerică a vitrinelor cu căciula-n stânga şi cu măciuca-n dreapta, Badea Cârţan avea iluzia că se află într-un palat regesc. Şi aici, ca peste tot pe unde a umblat, el a stârnit curiozitatea tuturor celor cu care se întâlnea. La Paris a găsit ospitalitate la studenţii români în mijlocul cărora Badea Cârțan a fost foarte fericit să-şi poată manifesta sentimentele lui naţionale”.
Apoi a plecat spre Ierusalim, la Mormântul Sfânt și aici „se duse la râul Iordanului să vadă apa în care a fost botezat Mântuitorul. S-a bucurat să se boteze şi el, făcând baie în apa sfântă a Iordanului, ca mai apoi, prin Constantinopol, să se întoarcă din nou la Bucureşti.”
A visat, și-a împlinit visurile, pe unele le-a luat cu el, iar altele s-au transformat în realitate după ce el și-a îndeplinit sarcina pentru bucățica lui de timp.
