Stelian ȚurleaStelian Țurlea
24.01.2018

Suspiciuni

Cincizeci de ani – 21

 

Am avut noroc că am ajuns la Viziru când încă era vară.

În afara căldurii greu de suportat când aerul clocotea în crugul celor mai multe zile şi a trâmbelor de praf care se ridicau după ce nu plouase de câteva săptămâni, locul era mirific. Nu începuse încă şcoala, treceam pe acolo doar să mă obişnuiesc cu locul, începusem să fiu nerăbdătoare, după aceea, mai ales spre seară, când soarele se pregătea să coboare spre asfinţit, şi înainte să merg acasă, făceam un ocol, din ce în ce mai mare, străbăteam câteva uliţe strâmbe de pământ bătătorit, străjuite de o parte şi de alta de garduri de nuiele, zarzări, salcâmi bătrâni şi lăstari retezaţi alandala cam la înălţimea unui om pirpiriu, cu câte o băncuţă roasă de ploi, în apropierea porţilor, pe care niciodată nu vedeam şezând pe cineva, şanţuri prin care scormoneau după viermi pui slăbănogi şi boboci, şi mergeam pe câmp la întâmplare. Mă simţeam ca într-o poveste.

Un amestec uimitor de culori, mirosuri şi sunete, o boare fierbinte care se ridica din pământ ca o sudoare încinsă, câte un cotcodăcit sau glugluuri de curcani, hămăit rar de câine, vreun muget şi mai rar de vacă, ciripit de păsări pe care nu le vedeam, darămite să le mai deosebesc, foşnete venind de niciunde, înaintam în câmp, mângâind cu palmele grânele, nu ştiu ce-or fi fost dar îmi ajungeau până la brâu, alteori aplecam gâturile vânjoase acoperite de perişori înţepători ale florii soarelui să aspir parfumul pălăriilor în care se coceau seminţele, se întâmpla să mă aşez pe câte un ochi de iarbă, cu mâinile sub cap, privind cerul pe care de-abia se fugăreau, foarte sus, nişte scame anemice de nori neputincioşi, razele domoale ale soarelui erau suportabile la orele acelea, iar spre seară, când umbre vineţii păreau să se întindă peste întreg peisajul, priveam necuprinsul până în zare şi mi se părea că respiră. Că pământul respiră. Era tulburător. Era copleşitor. Mă gândeam că trăisem în altă viaţă pe asemenea câmpuri, altfel nu vedeam motiv să mă emoţioneze într-atât. Veneam şi în seara următoare sau în alta, la distanţă de câteva zile, să-mi testez simţirile, nimic nu era diferit, uimirea mea inexplicabilă sporea, începeam să disting nuanţe în culori, în fibra pământului, parcă simţeam cum se apropie toamna.

Probabil eram urmărită, nu vedeam pe nimeni, sătenii erau foarte discreţi, nu mi-a ieşit nimeni în întâmpinare niciodată, deşi era imposibil ca toate casele să fie pustii, pe deasupra ştiam că la orele acelea se întorc de la munca câmpului, îmi ziceam că lucrau prin alte părţi, nimeream eu pe unde trecuseră deja sau încă nu ajunseseră, până într-o seară când m-am convins că aşa se întâmpla, cineva fluiera încetişor, de parcă ar fi vrut să-l aud cum se apropie, să nu mă sperii, şi a apărut nu ştiu de unde, dinspre câmp mai curând, dar mă miram că nu-l văzusem din timp, un bărbat în vârstă, cu faţa zbârcită, cu fire ţepoase rare şi albicioase înfipte în bărbie, cu o pălărie de paie pe cap, îmbrăcat cu o cămaşă fără nasturi, care fusese pe vremuri albă, cu mâneci lungi şi nojiţe la gât, nişte pantaloni decoloraţi prinşi cu un brâu lat de sfoară. Trăgea de căpăstru un cal în spate cu o desagă şi un sul uriaş de iarbă strânsă într-o prelată, când omul se opri în apropierea mea, începu să smulgă firele de iarbă mari crescute lângă o balegă.

Cauţi ceva, domnişoară, a întrebat,

avea o voce dogită, sufla greu, aproape că şuiera,

privesc, am spus, îmi place să privesc câmpurile,

nu cauţi nimic, a întrebat din nou,

mă bucur să mă uit, e atâta linişte,

aha, spuse, scărpinându-se după cap, te-am mai văzut,

când, am fost eu curioasă,

de multe ori, vii mereu spre seară,

aşa este,

vii când s-a dus vipia, a gâjâit, nu era întrebare, doar constatase asta, mă urmărise ori se nimerise să mă vadă de mai multe ori,

nepoata mea, care o să-ţi fie elevă, a adăugat el, te-a văzut şi te place,

aveţi o nepoată la liceu, am exclamat eu, cum o cheamă,

n-are importanţă, ea vă place,

nu pricepeam de ce îmi mai spusese de nepoată, dacă tot avea de gând să nu-mi spună mai mult,

şi nu cauţi nimic, a repetat,

îmi place câmpul, am insistat eu,

asta-i bine, a zis, ne hrăneşte pe toţi,

a apucat calul de căpăstru, a dat să plece, s-a oprit, s-a întors spre mine,

eu îs Ion Florea, a zis,

n-am apucat să-i spun şi eu cum mă cheamă, dar sigur îi spusese nepoată-sa.

S-a dus aproape la fel cum apăruse, n-am văzut pe care uliţă a apucat, mai degrabă s-a pierdut dincolo de gardurile gospodăriilor dinspre câmp, printre  împrejmuirile cu rânduri dese de nuiele, salcâmi noduroşi şi şiruri de lăstăriş crescut ca o perdea, de-abia vedeai în ogrăzi.

În altă zi, în altă parte a câmpului, am zărit o arie, treierau ceva, am privit de la distanţă, erau căruţe multe în şir, aşteptând la maşina de treierat care făcea mare zgomot, zum, zum, zum, zum, un bătător cu cine ştie câte sute de rotaţii pe minut, ca şi mine la oareşce distanţă, dar mult mai aproape, cârduri de gâşte încercau să se apropie să ciugulească boabele risipite pe câmp, nişte plozi în cămăşoaie de toate culorile le alungau mereu cu chiote, învârtind nuiele în mâini, mai departe, aproape de marginea satului, un puţ cu o cumpănă înţepenită, în jurul căruia nu se aduna nimeni, probabil secase, şi încă şi mai departe, în zare, o umbră de pădure, totul mă făcea să mă gândesc la un peisaj idilic, dar ştiam că e o părere.

Te uiţi, domnişoară, am auzit o voce gâjâită,

de data asta m-am speriat, nu ştiu de unde apăruse, din neant, ca şi prima oară,

am nimerit în partea asta a satului, am spus, vocea îmi tremura, mă irita şi pe mine că nu ştiam de ce mă speriasem,

dar nu urmăreşti ceva anume,

ce să urmăresc, am întrebat,

eu ştiu, mi-a răspuns nea Ion tot cu o întrebare, părea filosofică, poate vrei să ne lămureşti şi dumneata,

dar n-a aşteptat răspuns, mă gândesc că sărea în ochi că nimerisem acolo ca musca-n lapte, s-a îndreptat cu pas apăsat spre adunarea de căruţe aşteptând la treierat, de data asta n-avea şi calul cu el.

N-a trecut mult şi cred că am priceput suspiciunea bătrânului Ion Florea. De câţiva ani, regimul voia colectivizarea totală, se întâmplase într-o singură regiune pilot, Constanţa, oficialii au crezut că pot extinde procesul la nivelul întregii ţări, sperau să unifice prin comasări suprafeţele ţărăneşti individuale, dar satele s-au opus, fuseseră răzmeriţe în multe locuri, până şi eu auzisem de ele, arestări, bătăi, nu bag mâna-n foc, spun doar ce-a ajuns şi la urechile mele, dar parcă s-ar fi petrecut în altă ţară, nu avuseseră ecou în mine, abia acum începeam să înţeleg. Peste tot erau trimişi activişti şi propagandişti să-i „lămurească” pe ţărani, nea Ion Florea mă luase drept unul dintre aceia. Fuseseră câteva grupuri şi în Viziru, oamenii îi alungaseră cu furcile, îi aşteptaseră apoi la marginea satului, părea să se fi potolit, dar ştiau că se vor întoarce.

(din romanul ”Cincizeci de ani”, Editura Tritonic, 2013)

(sursa foto: liv-t.com)