Odilia Roşianu 
După exemplul unora și altora, am intenționat să pun un motto acestui text, dar nu m-am putut hotărî care ar fi fost mai potrivit. Oare versurile din „Miorița”, Că-i mai ortoman/ Ş-are oi mai multe,/ Mândre şi cornute,/ Şi cai învăţaţi,/ Şi câni mai bărbaţi ar fi fost sugestive? Sau proverbul ultracunoscut „Să moară și capra vecinului” ar fi creat o atmosferă mai convingătoare?
Așa cum spuneam, nu am putut decide și, ca urmare, a rămas textul fără motto – va avea doar introducere, cuprins și încheiere, după cum am învățat la școală că trebuie să aibă compunerile, ca să fie luate în considerare. Voi scrie câte ceva despre invidie, cea care e în jurul nostru în fiecare clipă, fie că depistăm sau nu prezența ei.
La început, am fost curioasă ce anume o declanșează. Ce „buton” a fost apăsat în copilărie, adolescență sau tinerețe și a creat oameni maturi care sunt preocupați în exclusivitate de cât de bine o duc ceilalți, minimalizându-și viața proprie, trăirile, bucuriile? Ce modificare a creierului a avut loc pentru ca tot ce (pare sau) este bun la alții să fie văzut ca un atentat la propria stare de bine? Ce pierderi imense a suferit, astfel încât să se simtă permanent nedreptățit de soartă, în timp ce toți ceilalți sunt niște norocoși?
Și analiza ar putea continua. Pentru că invidia, oricât de antipatică ne-ar fi, e declanșată de ceva. Pare un sentiment patologic, deci, ca orice boală, ar trebui să aibă o cauză obiectivă. Din păcate, efectele nu se îndreaptă către obiectul invidiei, ci sunt letale pentru „purtătorul” acestui virus și ar fi indicat ca el însuși să observe primul semnele nocive ale afecțiunii. Mai ales că boala se manifestă în cele mai diferite moduri și se răsfrânge, progresiv, în cercuri concentrice, de la cei situați foarte aproape de bolnav până la întreaga societate, în general.
Pentru (auto)recunoaștere, poate ar fi bine să punem niște întrebări anamnetice:
Oriunde te uiți vezi numai oameni realizați?
Numai tu ești trist și ghinionist pe lumea asta?
Copiii altora iau mereu note mai mari decât ai tăi, fără să le merite?
Mașina prietenilor e mai bună, așa-i? Iar casa lor e mai mare și mai confortabilă?
Serviciul altora este mult mai bine plătit?
Colega de lângă tine e favorizată de șefi, deși e proastă și nepregătită?
Vacanțele tale sunt plictisitoare și enervante, iar celorlalți le iese totul din prima?
Prietena ta are un iubit deștept, frumos, amuzant, iar al tău (când există) e complet nesărat?
Rochiile „fetelor” sunt mult mai scumpe și mai interesante decât ale tale?
Deși meriți totul pe lumea asta, simți că norocul se duce permanent către ceilalți?
Nu știi unde și cum să mai bagi „strâmbe”, deoarece este „inadmisibil ce se întâmplă”?
Vrei să te cațeri pe un post mai bun, mai frumos, mai luminos și cauți doar „cadavrele” care să-ți fie trepte?
Dacă răspunsul este „DA” la cel puțin una din întrebările de mai sus, este clar: te numești INVIDIE. Ideea este că celor din jur le va fi la fel (de bine sau de rău), doar că tu te vei afunda din ce în ce mai tare în plasa creată de „grija” față de viața celorlalți. Nu știu care ar putea fi remediul – pentru început, ar fi bine să vă îngrijoreze oglinda pusă mai sus. Apoi, poate ar fi bine să aveți câteva (nu multe) scopuri în viață. Pe care să le atingeți singuri și, mai ales, să vă bucurați de ele.
Nu în ultimul rând, ar fi indicat să recunoașteți că suferiți de o boală gravă și să vă prezentați la un „medic” specialist.
Roșu e culoarea dragostei; verde, a speranței; albul înseamnă puritate; albastrul e asociat cu spiritualitatea; violet este o expresie a reculegerii, iar galbenul sugerează cunoaștere și (un pic de) gelozie.
Ce culoare are invidia? E simplu – negru. În suflet.
