Cristina Crețu 
În buza iernii, rotocoale de fum ieșeau pe coșurile caselor. Unde era fum, erau și oameni, iar casele ai căror stăpâni ținuseră drumul cimitirului stăteau amorțite, privind ulița ca niște ochi mari, sticloși, rămași deschiși.
Prima zăpadă acoperea curțile, salcâmii, pomii, tot pustiul. Ciori flămânde dădeau ocol dimineața și încercau să se amestece cu orătăniile din ogradă, ciugulind de pe margine boabele risipite.
Mama intra pe ușă aducând cu ea un val de aer curat. Broboada i se albise și purta încă ghirlande de chiciură. Când se topeau, globuri de apă împodobeau câmpul negru al țesăturii.
Pisica stătea încolăcită lângă sobă, cu ochii mijiți. Era cald și bine. Soba dogorea. Fereastra dinspre curte se albise pe margini. Gerul desenase flori și ferigi albe pe sticlă.
– A venit iarna, mamă! Uite, câtă zăpadă!
– Asta nu e zăpadă, a zis mama. Să fi văzut iernile de altădată! Într-un an, a nins cât casa. Ne-am urcat în pod, am scos țigle și am coborât pe scară să facem pârtie și să ne îngrijim de animale, bietele de ele!
Încercam să văd cu ochii minții acei munți de zăpadă. Iarna noastră era mai blândă și nici că aveam nevoie de mai mult! Mama făcea pâine și punea lângă jarul din sobă să fiarbă mâncare într-o oală de pământ. Era atât de bună mâncarea mamei!
Pe verandă, bătea soarele în ferestre și era mai cald. Într-un colț, era un coș cu mere roșii. Coaja lor rubinie fura soarele iernii. Eu trăiam într-o poveste.
(Ilustratie: MIHAELA RADIAN, „Iarna”)
