Horia Gârbea Gil Motancea, tare de cap, nu muri de astă dată. Dar cariera lui de actor se frînse fragedă, ca o tulpină de băşina-porcului între dinţii unei vaci. În Călăraşi îi rămaseră doar numele adunat pe o fişă a spitalului de urgenţă şi parpalacul, uitat la externare.
Camil Deleanu, aflînd de la Aluniţa, printre sughiţurile ei de plîns, cele petrecute, îşi puse mîinile în cap şi nu mai scoase o vorbă. I se adeverea că teatrul e lucrul dracului.
La fel se gîndea şi Iacint care, ca să uite, se cocoloşea tot mai des la sînul mare şi primitor al Palomei. Nici unul nu duse portocale la spital lui Motancea, lăsînd asta pe seama directorului şi stăpînului lor.
În ce-l priveşte pe Ivan Cosma, vina lui uriaşă în păţanie era totuşi indirectă, iar ţeasta crăpată a lui Gil nu se afla pe fluxul banilor pe care primăria continua să-i trimită. Preţioasa ţeastă fu despăgubită de pictorul Racu în schimbul lăsării în libertate. Fusese în legitimă apărare asupra cuţitului de peşte. Se făcu scăpat, dar tot blestemă şalăii din toate bălţile cu tot neamul lor. Aceştia nu se sinchisiră.
Ivan Cosma avea tot interesul să scoată premiera la timp ca să nu mai fumege bălegarul poveştii. Îl înlocui în viteză pe fizician şi, cînd acesta părăsea spitalul şi Călăraşiul, distribuţia se pregătea pentru ultima generală înainte de premiera cu „Crime la Elsinore”. Cuprinsă de remuşcări inutile, Aluniţa anunţă lăcrimînd că nu poate fi prezentă la eveniment. Fuss dăduse bir cu fugiţii găsind de lucru în capătul opus al lumii.
Ucigătoarea replică a lui Motancea, premonitorie pentru el şi inexistentă în Shakespeare:
– Crapă, bă!
rămase nespusă şi închisă în dovleacul cîrpit al profesorului.
