Camelia Radulian 
Mă locuia, mai ştii?, atâta iarnă,
că-n ochii albi şi trişti de frigul meu
s-a rătăcit, trăgând oblon de iarbă
la geamul lui şi bunul Dumnezeu.
Mi s-a asprit căzând ninsoarea mâinii
şi tot visam pe lemne de chibrit
părinţi plecaţi din rumeneala pâinii
şi piei de lupi cu nume de iubit.
Venise iarna. Mă-nvelea uitarea
şi tristul vieţii mele caier gol
fără iubire, umbră pe un hol
săpam în zile şi urmam cărarea.
Tu ai venit încet, ningând cu flori
zăpada din adânc
şi-n locul ei
ai pus omăt de vişini şi de tei
Şi iaz de mir pe şoldul din viori
Şi de mi-e frig şi azi pe-al vieţii drum,
mă-ntorc la noi cu iarba din poiană
simţind că ning și eu, ca dintr-o rană,
cu fori de tei, de vişin și de fum…
