Curgeai cu valul, spre nimic

Eram foarte tânăr şi încă nu-mi doream să fug de realitate. Asta a venit mai târziu, pe măsură ce mi-am epuizat resursele de adaptare într-o lume care nu ne dădea prea multe şanse. Păream turnaţi cu toţii într-o pâlnie uriaşă. La început pluteşti deasupra, ca pe un lac. Înoţi pe spate liniştit, cu ceva peisaj în jur şi chiar perspectivă. Apoi totul se îngustează treptat şi intri brusc în tunelul care nu se mai termină. Nu exista nicio vărsare. Curgeai doar cu valul, spre nimic.

Când m-au trimis la Homorod pluteam încă deasupra. Trebuia să-mi plătesc educaţia gratuită cu un an de exil la ţară. Satul românesc fusese terminat de mult, prin anii ’60 când se încheiase colectivizarea de tip sovietic. Fusese scos din istorie cu pământ şi cu ţărani cu tot. Aceştia stăteau acum la marginea istoriei, aşa cum stătuseră sute de ani la marginea pădurilor pe vremea năvălirilor barbare. Aşteptau din nou ca pustiul şi sărăcia să-i facă pe noii ocupanţi să plece, ancestralul lor instinct şoptindu-le că nimic nu e bătut în cuie pentru veşnicie. Totul e să ai răbdare şi să rezişti.

La ţară nu mai voia să meargă nimeni. De acolo se fugea. Criteriul de bază după care se alegea un dispensar era distanţa faţă de calea ferată. Dacă trenul nu trecea pe acolo, erai pierdut. La repartiţie, stăteam la rând cu nişte hărţi imense în mână alegând nu satele, ci gările care mai rămăseseră. Eu mă puteam considera norocos, căci prin Homorod nu numai că trecea trenul, dar şi oprea să ia navetiştii.

Un alt criteriu de selecţie era locaţia wc-ului. Acesta putea fi departe în fundul curţii, însă asta nu era marcat pe nicio hartă. Totul era până la urmă o loterie şi mulţi doctori au rămas acolo pentru totdeauna, în aşteptarea unui tren. Perspectiva asta putea da frisoane chiar şi celui mai mare amator de folclor şi natură. Eu aveam garantat în scris că stagiul obligatoriu la ţară nu va dura decât un an, după care voi pleca la specializare în ginecologie la Bucureşti. Doar că, în vremurile acelea, garanţiile se puteau schimba de la o zi la alta.

M-am consolat repede. Pe atunci nu mă grăbeam niciunde şi, în plus, zona era spectaculoasă. Homorodul e la doi paşi de Munţii Harghitei şi de Rupea, una din cele şapte cetăţi germane care formau Siebenburgen-ul vechi german. Aşa numesc saşii Transilvania. Cei emigraţi în Germania dacă sunt întrebaţi de unde vin, răspund că din Siebenburgen. Sună mai bine, mai corect politic, ca şi cum ar proveni dintr-un ausland imprecis delimitat în timp şi spaţiu. Chiar dacă numele are un iz rânced de Ev Mediu, e mai digerabil pentru germanii autohtoni decât Transilvania, sau şi mai rău, România. În America, Transilvania suna foarte bine. E în primul rând ţara lui Dracula de care au auzit cu toţii, graţie Hollywood-ului şi seamănă la rezonanţă cu Pennsylvania, stat de altfel format în mare parte din emigranţi germani. Pentru unguri, zona se numeşte Ardeal şi atât.

Bine amestecaţi dar fiecare cu tradiţiile, limba şi biserica lor, români, unguri, saşi. Ţiganii vorbeau şi ungureşte şi româneşte, niciodată germana, şi nu mergeau la nicio biserică. Evreii plecaseră de mult în Israel. Saşii aşteptau paşapoartele pentru Germania, ţiganii aşteptau plecarea saşilor pentru a le ocupa şi devasta casele, iar românii şi ungurii treceau printr-o perioadă în care nu mai aşteptau nimic. Curgeau mai frumos şi mai armonios ca niciodată prin aceeaşi pâlnie.

Dispensarul la care urma să lucrez fusese construit de Fundaţia Rockeffeller după război. Nu se mai ştia exact după care război, din ce motiv şi pentru cine se făcuse. Fusese de curând renovat şi arăta bine, cu obloane de lemn şi acoperişul din olane mari de ţiglă. Esenţial era că avea wc-ul înăuntru şi apă curentă. La etaj, stăteam într-un mic apartament cu ferestre spre o grădină cu flori şi tufe de liliac. Vedeam şirul de case vechi săseşti care urca spre baza unui deal golaş, în vârf cu o pădurice de pini ca o pălărie aşezată şmechereşte pe ureche.

În fundul curţii era grajdul lui Bator, calul care îmi trăgea şareta şi sania de doctor. Erau singurele mele mijloace de deplasare în zonă. Salvarea venea, dacă insistai, dar după câteva ore, dacă avea benzină şi dacă mai avea rost. Cine n-a visat odată să aibă un cal al lui, dacă se poate şi alb, veşnic la dispoziţie, ca un taxi parcat în faţa casei cu care să fugă nebuneşte, aiurea, afară din realitate?!

Mi se îndeplinea un vis de mult uitat. De când aveam 12–13 ani şi ne mutasem într-o mahala în Bistriţa, un alt Siebenburgen. Acolo, într-un târg de duminică, chiar în faţa casei noastre, se vindeau cai. După aceea am uitat de ei, căci începuse încarcerarea noastră în betoanele cenuşii ale comunismului, iar tatăl meu şi-a cumpărat în compensaţie o motocicletă rusească de zece cai putere.

Şi uite-l acum pe Bator rumegând liniştit în grajd, fost armăsar de rasă, de mult castrat, eunuc supus, total la dispoziţia mea, singurul doctor din sat. Fusese pensionat cu ani în urmă de la depozitul de armăsari. Aici erau aduşi peste iarnă cei mai frumoşi şi mai răsăriţi armăsari din Transilvania. Zăceau în grajduri până primăvara când erau repartizaţi la fermele săteşti pentru prăsilă. De ei aveau grijă ungurii care erau vestiţi pentru priceperea lor în creşterea cailor. Veniseră călare din Asia cu 1000 de ani în urmă, zăpăcind cu tropotele lor partea asta de Europa.

Îmi plăcea să-i privesc cum stăteau aliniaţi în grajduri, frumos îngrijiţi ca nişte cărţi rare într-o bibliotecă. Caii erau din nou la mare preţ în România. Benzina şi motorina dispăruseră de pe piaţă, tractoarele rugineau pe câmp, iar ţăranii s-au trezit din nou cu plugul în mână. În anii ’50, fuseseră decimaţi în masă, condamnaţi la abator şi parizer, în anticiparea tractoarelor promise de Stalin care trimisese apoi numai tancuri.

Hans Baci era vizitiul meu şi el avea grijă de Bator. Tante Gilda, soţia lui, făcea curat în dispensar şi amândoi lucrau cu dragoste grădina din jur. Copiii le plecaseră în Germania însă ei se încăpăţânaseră să nu-şi părăsească rosturile. Locuiau peste drum, într-o casă veche de piatră, făcută de străbunii lor pe la 1700.

Frau Zina, soţia veterinarului, era asistenta care mă ajuta la dispensar. Aşteptau şi ei plini de speranţe plecarea definitivă. Ianoş era mai mult decât un asistent sau chiar decât un felcer. El era piesa grea, omul locului, cel pe care ştiam că mă pot oricând baza. Venise în urmă cu peste zece ani, împreună cu nevastă-sa care era dentista satului. Ca şi mine, la început temporar, apoi au prins rădăcini din neatenţie şi comoditate. Când i-am spus că mă voi apuca şi eu de grădinărit, s-a uitat la mine ciudat:

– Să aveţi grijă cu asta. Pământul poate să devină periculos când începi să-l lucrezi. La început te provoacă, îţi intră sub unghii şi în pantofi. Apoi te pătrunde încetul cu încetul şi nu te mai poţi desprinde de el. Şi noi am venit aici pentru un an.

Suna ameninţător ca o prevestire.

– Nu cred să păţesc ceva, mi-am zis eu, reprezentantul celei de-a doua generaţii de intelectuali complet desprinşi de mitul pământului, ignorându-i forţa şi blestemul.

La marginea satului erau renumitele Băi Homorod. Nimeni nu ştia pentru ce erau renumite. Lângă o pădure de molizi, pământul arunca din măruntaiele lui ceva apă călduţă şi gaze care se presupune că erau bune la ceva. Mă atrăgea acolo doar ciorba de burta făcută la Restaurantul Băilor.

Cândva, o echipă olimpică de haltere sau de lupte greco-romane îşi făcuse cantonamentele acolo. Până când au pierdut inexplicabil la una din Olimpiade şi atunci apele sau mofetele au fost învinuite de moleşirea atleţilor. S-au făcut apoi nişte tabere pentru copiii rahitici, însă oasele acestora nu s-au îndreptat deloc. Ba dimpotrivă, au plecat mai slăbiţi decât veniseră. De atunci nu a mai călcat nimeni pe acolo în afara localnicilor şi a muncitorilor de la fabrica de brânză care era în apropiere.

Bătrânii spuneau că apele ar fi totuşi bune pentru tratarea sterilităţii, deoarece aici veneau pe vremuri cuplurile care nu puteau avea copii. Nu ştiu dacă asta avea vreo legătură cu ţiganii care-şi aşezaseră cocioabele aproape de băi. Natalitatea lor era în continuă creştere în ciuda vieţii pline de lipsuri.

Eu şi miliţianul aveam cele mai multe probleme cu ei. În sat oamenii nu-şi închideau porţile de la case. Dacă dispărea ceva, sergentul îşi lua căţeaua lup dresată şi mergea aţă la ţigani după obiectul dispărut.

Avea şi Homorodul elita lui intelectuală: veterinarul, câţiva profesori şi ingineri şi cei trei preoţi. Cel german bineînţeles şi el cu actele depuse gata să-şi urmeze enoriaşii. Preotul ortodox, predicând populismul, părea cel mai apropiat mulţimii mai ales prin năravurile lumeşti decât prin virtuţi evlavioase. În consecinţă avea cei mai mulţi credincioşi. Preotul ungur avea grijă de ai lui şi nu juca niciodată cu noi poker sau biliard. M-au primit cu toţii cu braţele deschise, ca pe un exilat căruia trebuia să i se facă suferinţa mai uşoară.

Când le spuneam că sunt acolo doar pentru un an, prevenindu-i oarecum că nu avea rost să investească în mine cine ştie câtă generozitate şi afecţiune, îmi răspundeau sceptici privindu-se complici; „Cine ştie…“. Replica asta mă neliniştea deseori.

(sursa foto: facebook.com/ElisSerenity)