Literatura de azi 
― Nu mai tragi din lulea, moș Gheorghe?
― Duduița moșului, toate le știe! clatină din cap moșneagul. Ba trag eu, cînd am vreme! Toate cu rânduiala lor.
― Da’ acuma de ce nu tragi?
Moșneagul ridică din umeri. Cum să tragă? Palmele lui negre și bătătorite învăluiau, ocrotitoare, pumnişorii albi încleștați pe hățuri, ca două coji de nucă miezurile fragede.
― Da’ caii cine să-i mîie, duduița moșului?
― Cine?! Eu.
― Bată-te norocul să te bată!
― N-ai titiun? îl cercetă Olguța, imitindu-l.
― Cumpără moșu’!
― Moș Gheorghe, începu Olguța cu sfială, întorcînd spre el coada ochilor negri ca două capete de rândunici ieșite din cuib, ți-am adus un pac di titiun. Vezi că m-am ținut de cuvînt, moș Gheorghe! îl dojeni ea cu seriozitate.
De asta-vară făgăduise Olguța moșului un pac di titiun, și nu uitase!
Pacul era o cutie de tablă, cu tutun de lux cumpărată de Olguța din banii ei, de cu toamnă, și păstrată în dulăpiorul ei un an întreg.
Olguța n-avea bunici.
Chipul vioi și ghiduș al moșneagului se încruntă de înduioșare. Ochii mici se micșorară sclipitori; musteţile-mproşcate-a neastâmpăr, tremurară zburlite. Cuprinzând c-o mînă hățurile încrustate cu mâinile Olgutei, scotoci cu cealaltă în buzunarul de la piept, scoase o garofiță sălbatecă și, binișor, înfipse în pletele întunecate ale fetiței roșul luceafăr al dedeochiului.
Dănuț n-auzea decît tictacul mat al copitelor, batind în tact cu inima lui, pînă-n inimă pămîntului. Subt roțile bihuncei, șoseaua viscolea-ndărăt Dănuț închise ochii.
„Se făcuse noaptea neagră ca iadul, cînd zmeul se năpusti năprasnic în urma fugarilor. Fugea calul lui Făt-Frumos ca vîntul, dar zmeul s-apropia ca gîndul și Făt-Frumos simțea în spate…”
Dănuț deschise ochii, c-un fior în spate. Se prefăcuse el în zmeu, dar simțise numai spaima lui Făt-Frumos! Ş-apoi, dacă Făt-Frumos ar fi tăiat capul zmeului, cine-ar mai fi urmărit-o pe Olguța? Dănuț porni din nou la drum, călăre pe bihuncă.
Domnul Deleanu ținea hățurile, dar nu i-ar fi trecut prin minte că nu mâna el calul. Și cum să-l fi mânat! Și bihunca și calul și hățurile, și Ion, care-l ținea pe Dănuț să nu cadă, de la spate, nu erau decît Dănuț prefăcut în ei toți. Cu dinții strînși, cu ochii închiși, cu fruntea încordată,
Dănuț se iuțea după Olguța, în rostogolul roților, în tictacul mat al copitelor.
Dănuț se putea preface-n oricine, și-n orice; putea fi oricând, oriunde. N-avea decât să-nchidă ochii. Să fi vrut el, cât rău n-ar fi putut face! Noroc că era milos! Dănuț era mândru cu spaimă de puterile ascunse-n el. Odată se mâniase pe mama lui, fiindcă-l luase de urechi și-l pusese la colț. Închizând ochii, Dănuț o omorâse, suferise și, grăbit, o înviase la loc, căci dacă murea mama cine l-ar fi iertat? Nimeni nu bănuia tainele lui Dănuț, nici doctorul care-l știa pe de rost înlăuntru și-n afară. Subt pleoapele lui Dănuț, în adâncul lor, de acolo de unde vin lacrimile, se ascundea ceva, ca un somn cu visuri; cum închidea ochii era mai mare peste toți, chiar peste tata și mama. Pe mama o făcea împărăteasă, pe tata ori general, ori mare sfetnic, pe Olguța ori copil de casă, ori o trimetea la bucătărie.
Când le povestise moș Gheorghe povestea lui Ivan Turbincă, Olguța ceruse moșului o turbincă la fel cu a lui Ivan.
― Dac-aș fi Sîn-Petru, matale ți-aș da-o, duduița moșului!
― Dă-mi-o, moș Gheorghe!
― De unde s-o iau?
― Dă-mi-o, moș Gheorghe!
Olguța se înroșise de necaz. Dănuț tăcuse, c-un zâmbet pentru el, în ochi. Mai târziu, la lumina lumânării, Dănut își pipăise fruntea, privind-o în înecul ciudat al oglinzii. O dezmierdase chiar, ca pe un dar. Acolo era turbinca lui Ivan, în care încăpea tot iadul și tot pământul. Mult se bucurase Dănuț, fiindcă nimeni ― nici Olguța ― n-avea turbincă. Și nimeni nu știa că numai el o are, când închide ochii
Dănuț simți deodată vântul și soarele în părul lui.
Ionel Teodoreanu, fragment din „Hotarul nestatornic”, vol. I din romanul „La Medeleni”
