Mariana Rogoz Stratulat 
Încă nu sunt sigură dacă iubesc sau urăsc noaptea.
Pentru că liniștea se strecoară tiptil pe sub tei, pe sub castani, pentru că e discretă și tandră, pentru că umbrele se mișcă cum vor și fluturii zboară nestingheriți, iubesc noaptea.
Dar o urăsc pentru că în trunchiul fiecărui copac dorm de veacuri ochii bunicilor și șoaptele morții, pentru că din întunericul veacurilor răzbate până azi, în nopțile cu lună plină, urletul lupilor suri și nesătuli, pentru că umbra mea devine din ce în ce mai subțire.
Iubesc noaptea pentru că e fiica Haosului și mama Cerului și a Gliei. O iubesc și o urăsc deopotrivă pentru că ea a dat naștere somnului și morții, viselor și fricilor, duioșiei și înșelăciunii. Este încolăcirea ideilor negre în jurul aripilor, strivind zborul și fascinația lui, dar este și Noaptea Sânzienelor și a stelelor căzătoare, noaptea când s-a născut Pruncul Sfânt și noaptea dintre ani și alte nopți de neuitat sub clar de lună și de dor.
Da, o iubesc pentru că noaptea este începutul zilei, este clipa de grație când Soarele pășește măreț în lumina vieții, redându-mi zâmbetul și pașii.
E noapte și ziuă, adânc, fără hotar!
***
Noapte hipnotică
Privesc pe fereastră cum noaptea respiră,
cum stelele cad în veșted cuvânt,
cum flăcări se sting,
cum moartea se miră,
cum zeii se nasc la moara de vânt
clipe mușcând.
Văzduhul mă-nghite,
mă cerne – zăpadă -,
mă-ngroapă-n iluzii,
în cer amețit.
Nori tuciurii bat din copite,
luna cea nouă intră-n odaie.
Lupii flămânzi urlă-a pustiu.
Privesc la icoană.
Nu știu ce sunt!
Alunecă viața pe șira spinării,
m-acopăr cu tine, cu umbre,
tăcând.
Hipnotică noapte!
Liniștea sării curge prin oameni
furtuni dezgropând.
