Învățătura de a visa

Recent, o persoana la care țin foarte mult a spus in cadrul unei întâlniri, adresându-se unor studenți: „Visați! Numai așa veți putea afla cât este de dură realitatea”.
Am visat foarte mult în viață. Unele lucruri s-au împlinit, altele nu. De foarte multe ori am suferit când am văzut că speranțele mele mureau ciocnindu-se de cotidian.
Am îndrăgit fete care nici nu știau de mine, speram că într-o zi, ca prin minune, ele (fiecare în perioada ei de timp, în care am visat-o) să vină spre mine și să-mi fie mirese. Mi-am dorit să mă căsătoresc încă din clasa a IV-a. Îmi văzusem viitorul pas cu pas, lângă o fată. Știam și ce costum voi îmbrăca la nunta și știam fiecare invitat in parte. Știam unde voi lucra, știam ce îi voi spune când ajung acasă, știam cu cine vor semăna copiii noștri. Le știam, caci mi le doream. Pe lângă toate acestea, visam la câte un moment eroic, în care salvam orașul sau lumea de la câte un dezastru. Îmi atribuiam un rol, o responsabilitate.
Viața mă contrazicea, după zicala : „cum îl faci pe Dumnezeu să râdă? R: Îi spui planurile tale de viitor”. Dar eram mic și aveam scuze. Aveam și dreptul să visez – să ne luăm televizor color sau să mă mute în aceeași bancă cu colega preferată. Aveam acest drept de a visa și mi-l revendicam din plin. Până la urmă, lucrurile materiale s-au întâmplat mai repede decât mi-as fi imaginat. Cele sufletești, erau sortite mereu consolării.
Ce învățătură am tras din aceste neîmpliniri? Aceea de a nu mai crede că tot ce zboară se mănâncă. Aceea că unii oameni nu ne merită. Aceea că este bine să măsori de două ori și să tai o dată. Este remarcabil însă că niciodată nu am tras învățătura de a nu mai visa. Acel fapt ar fi fost moartea spirituală a fiecăruia dintre noi.

Timpul s-a scurs și viața, vrând nevrând, ne-a trecut pe toți prin felurite experiențe. Unii, în pripa noastră sau pentru că așa am crezut noi că este bine, am vrut să ne „așezăm” cât mai repede. Am iubit incandescent și am fost hotărâți să „punem totul pe hârtie”. Alții am fost mai precauți sau mai fricoși, fapt pentru care am așteptat să se ivească momentul perfect. A fost și acela un vis. Spre exemplu, multe fete au renunțat la băieți deosebiți, doar pentru ca aceștia nu întruneau, aparent, elemente specifice unor bărbați în toată firea, fără să ia în calcul ca maturitatea se dobândește în timp și nu este un atribut la voia întâmplării. Și-au urmat visul de a găsi un model care să corespundă așteptărilor și au ajuns în cele din urmă sa rămână cu… ce a mai rămas. Dacă vă uitați la parcursul unor fete foarte curtate cândva și, la un moment dat, vedeți că s-au căsătorit brusc cu cine știe ce „obișnuit” care are și un trecut mai ciudat, puteți lua în calcul nu neapărat faptul ca ele și-au găsit iubirea vieții, ci pur si simplu că disperarea a ales în locul lor. Teama de singurătate însuflețește uneori decizii rapide.

Omul vrea să se împlinească din punct de vedere familial. Sunt foarte multe fete cu carieră, care au vârste cuprinse între 26 și 31 de ani și care încep sa se considere „rateuri” sau „zerouri” pentru ca nu s-au integrat într-un anumit tipar social. Dacă „le cauți la exigență” însă, descoperi că sunt extrem de dotate și sunt gata oricând să te pleznească peste „bot” dacă li se pare ceva suspect în ceea ce te privește.
Aici se ciocnesc exigențele lor cu realitatea. Încep sa se tânguie: „cu ce am greșit Doamne?(de nu l-am găsit pe acela perfect) și își iau repede tații ca model, comparându-le maturitatea de acum cu cea a bărbatului vieții lor, pe care își doresc să-l întâlnească. Eventual, se compară și cu mamele lor, care la vârsta pe care o au ele, realizaseră deja niște lucruri. De la aceste gânduri, începe drama și furtuna lor sufletească.

Consider că am fost judecat aspru în câteva momente importante ale vieții. Dar am avut de ales? A fost vorba doar de reflectarea realistă a vieții care, la început, te face sa crezi în povesti, le consideră necesare în formarea unui om, iar apoi te izbește de situații pe care ar fi fost dificil să le prevezi.
Viața este de multe ori un lung sir de fapte pe care ulterior trebuie să le explici unora, care la rândul lor au de explicat un alt lung șir de fapte altora.
De asemenea, noi oamenii, în general, suntem experți în viețile altora, unde credeam ca dacă am fi fost, am fi rezolvat situațiile altfel. Când e vorba de viețile noastre însă, avem cel puțin un „dulap” de explicații. Și multe dintre ele chiar stau în picioare, pentru că viața fiind atât de realistă, îți dă posibilitatea să cauți și sa oferi explicații, altfel te-ar putea omorî.
Cu tot realismul ei, viața nu îți ia totuși dreptul sa visezi. Știe că altfel ar putea rămâne fără „parteneri de joacă”.
Am deja in minte o lista cu explicații pentru viitoarele mele întâlniri cu oamenii „perfecți” care, în exigența lor, îmi vor cere socoteală pentru anumite decizii din trecut, fără să mă judece obiectiv, cu trecut si prezent, cu capacitate sau incapacitate de evoluție.

Edinburgh, 19 oct. 2011

(sursa foto: creative-viewing.com)