Ioana Dana Oniciuc 
Nicolae Labiș, supranumit de criticul literar Eugen Simion, „buzduganul unei generații”, este eroul excursiei de astăzi.
Fiu de învățători, mama înrudită cu Ion Creangă, Labiș a petrecut cea mai mare parte din viața lui pe meleagurile natale, la Poiana Mărului, comuna Mălini. A urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni între anii 1947 – 1951, perioadă în care scrie versuri, iar la sfârșitul lui 1950, participă la o consfătuire a tinerilor scriitori din Moldova, în calitate de secretar al cenaclului literar din Fălticeni, care are loc la Iași, unde se remarcă după ce recită poezia Fii dârz și luptă, Nicolae!, poezie care-i va fi publicată în Iașul nou și în ziarul Lupta poporului din Suceava.
În anul 1952 se transferă la Liceul Mihail Sadoveanu, unde conduce cenaclul literar al școlii. La 15 septembrie intră, prin examen, la Școala de literatură Mihai Eminescu din București. Se stinge din viață la vârsta de 21 de ani, după o grea suferință, fiind accidentat de un tramvai.
De ce am prezentat toate acestea? Deoarece vreau să vă invit la Casa Memorială „Nicolae Labiş”. Din capul locului trebuie să spun că este trist ceea ce se întâmplă cu aceste edificii de cultură. Practic, locurile sunt pustii, niciun vizitator, nicio activitate.
Când am ajuns acolo, am găsit un ghid care din prima clipă a fost mai mult decât dornic să ne prezinte totul. A spus nenumărate poezii, a citat fragmente întregi din referințele făcute de ceilalți scriitori despre Labiș, ce mai, a vorbit foarte mult. Am auzit povești legate de autor, necunoscute până acum. Una dintre ele spune că ceasul din casa părintească s-a oprit la ora la care a murit poetul…
Altă legendă afirmă că, înainte de accident, tatăl poetului, în casă fiind, a asistat la un fenomen ce nu a putut fi explicat: o minge de foc a intrat în cameră, s-a învârtit prin ea, după care a plecat. În urma acestei întâmplări a rămas aparatul radio, scurtcircuitat.
Mai bine de o oră am zăbovit în compania acestui poet care, deşi nu era prezent fizic lângă noi, ne supraveghea și ne mângâia cu privirea. Am avut un sentiment de mare regret de ceea ce a pierdut literatura românească, pentru că Nicolae Labiș, cu siguranță, mai avea multe de spus.
Cei care aveți posibilitatea de a călători, nu ratați astfel de întâlniri! Mai ieșiți din cotidian, îmbogățiți-vă sufletul şi, nu în ultimul rând, susțineți cultura şi turismul ţării noastre. Oamenii care au reprezentat ceva pentru nația asta merită pomeniți și apreciați, dincolo de timp și spațiu.
Am plecat de-acolo cu o cărțulie, „Puiul de cerb”, și cu inimile pline de versuri minunate, chiar dacă triste!
Pasărea cu clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit
Pasărea cu clonț de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonț de rubin,
Ciugulind prin țărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiș
Care va rămâne o amintire frumoasă…
(10 decembrie 1956)
