Alex. Ștefănescu 
Merită studiat modul cum creează Eminescu, din numai câteva cuvinte, o atmosferă de poveste. O face firesc, ca și cum ar deschide o ușă și ar păși împreună cu noi în altă lume. Tonul său, simplu-sacerdotal, inspiră încredere.
„În vremi de mult trecute, când stelele din ceriuri/ Erau copile albe cu părul blond şi des/ Şi coborînd pe rază ţara lor de misteruri/ În marea cea albastră se cufundau ades;/ Când basmele iubite erau înc-adevăruri,/ Când gândul era pază de vis şi de eres,/ Era pe lumea asta o mândră-mpărăţie/ Ce-avea popoare mândre, mândre cetăţi o mie.”
Cu această strofă de opt versuri începe poemul Povestea magului călător în stele (intitulat astfel de G. Călinescu, care l-a descoperit printre manuscrisele eminesciene și l-a publicat în revista Viața Românească nr. 9−12 din septembrie–decembrie 1932). Poemul datează din 1872, ca și Memento mori. Autorul, încă student la Viena, l-a transcris pe curat (așa cum n-a făcut cu Memento mori), probabil din intenția de a-l publica. Din motive necunoscute, textul a rămas inedit până la descoperirea lui de G. Călinescu.
Magul nu este chiar mag, ci un filosof solitar, care trăiește departe de lume, în munți, ca un sihastru. El încearcă să înțeleagă universul pe cont propriu, prin observare și reflecție. Nu are neapărat răspunsuri, ca dascălul din Scrisoarea I („Universul fără margini e în degetul lui mic”), ci mai ales întrebări. Totuși, a ajuns în timp și la unele adevăruri și puteri oculte, care îi dau o aureolă de mag.
Eminescu nu-l aduce de la început în prim-plan. Creează întâi un moment de așteptare, ca un dramaturg care are grijă să se vorbească în primul act despre un personaj programat să apară în scenă abia în actul al doilea. Protagonistul strofelor de început ale poemului este altcineva: un împărat bătrân, iubit de supușii lui, care vrea să-l pregătească pe fiul lui ca succesor la tron. Nu îi transmite el însuși învățătura necesară ocârmuirii, ci îi poruncește să pornească la drum și să-l caute pe înțeleptul din munți, care i-ar putea fi cu adevărat mentor.
Portretul făcut împăratului divulgă, încă o dată, nostalgia lui Eminescu pentru vremurile patriarhale – cunoscute mai mult din legende decât din scrieri istorice – cu conducători providențiali, demni de admirație. În imaginația lui, suveranul, foarte vârstnic, aflat de multă vreme la domnie, deopotrivă autoritar și înțelept, aduce inevitabil cu Ștefan cel Mare, pentru care avea un cult:
„Domnea în ea atuncea un împărat prea mare,/ Bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea/ Şi mâna lui sbârcită, uscată însă tare,/ A ţărilor lungi frâuri puternic le ţinea./ Şi ţările-nflorite şi-ntunecata mare,/ La glasul lui puternic gigantic se mişca./ Dar nu se miră lumea de braţu-i ce supune,/ Ci de a lui adâncă şi dreaptă-nţelepciune.”
În mod semnificativ, în fastuoasa sală a tronului, el este înconjurat nu de marchizi, duci sau conți, ci de… boieri:
„În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară,/ Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond,/ Cu arcuri ce-şi ridică boltirea temerară,/ Cu stele, ca flori roşii pe-albastrul ei plafond,/ Cu arbori ce din iarnă fac blândă primăvară/ Şi-ntind umbre cu miros pe-a salei întins rond,/ Acolo sta-mpăratul… − boierii lui de sfat −/ Pe tronu-i de-aur roşu sta mut şi nemişcat.”
(Parcă îl auzim pe împărat spunându-le sfetnicilor săi: „Împărăția nu este a noastră, ci a urmașilor noștri și a urmașilor urmașilor noștri…”)
Împăratul are ceva important de comunicat curtenilor: că a înaintat foarte mult în vârstă, că se apropie de moarte, că a venit vremea să lase în grija fiului lui treburile împărăției. Monologul pe tema îmbătrânirii, tărăgănat și într-o oarecare măsură prolix, impresionează totuși prin pregnanta descriere a degenerescenței și prin resemnare:
„«Vremea pe ai mei umeri s-a grămădit bătrână./ Din oase şi din vine a stors a vieţii suc/ Şi slabă şi uscată e-mpărăteasca-mi mână./ Brad învechit prin stânce pe tronu-mi mă usuc,/ Curând va-ntinde moartea mantaua ei cea brună/ Pe mine… Şi suflarea-mi aripile-i o duc./ Cu rece-aghiazmă moartea fruntea mea o sfinţeşte/ Şi inima-mi bătrână bătăile-şi răreşte.// Şi sufletu-mi pân’ n-a-ntins îmflatele-i aripe/ Spre-a stelelor imperiu întins ca şi un cort,/ Nainte până corpu-mi să cadă în risipe,/ Nainte de-a se rupe a vieţii mele tort,/ Rog cerul să ‘nmulţească hotarnicele clipe,/ S-urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port −/ Pe-a fiului meu umeri voi pune pân’ trăiesc/ Imperiul gigantic, purpuru-mpărătesc.»”
Adept al… transparenței în relația cu supușii săi, împăratul le explică de ce trebuie să-și pregătească fiul înainte de a-i transfera puterea:
„«Nainte de a pune pe brunele lui plete/ Coroana mea de aur, − eu voi ca să-l încerc./ Nu voi ca să se lase plăcerilor şirete/ Ce strâng în lanţ de roze a cugetărei cerc;/ Nu voi ca lumea asta cu visuri să-l îmbete,/ Căci cei mai mulţi din oameni după nimic alerg −/ Să vadă-n cartea lumii un înţeles deschis,/ Căci altfel viaţa-i umbră şi zilele sunt vis.»”
Tot el le face cunoscută cea mai bună soluție pentru instruirea succesorului la tron:
„«De-aceea înainte de-a morţii-mi sântă oră/ V-am adunat, pe-al vieţi-mi mintos areopag./ De-acolo de-unde râuri spumoase se coboară/ În umbra-ntunecoasă a codrilor de fag,/ Pe muntele gigantic ce fruntea şi-o strecoară/ Prin nori până la soare − trăieşte-un bătrân mag./ Când încă eram tânăr el tot bătrân era:/ Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura.// În fruntea lui e strânsă un ev de-nţelepciune,/ Viaţa lumii toate în minte-i a-ncăput./ Trecutul… viitorul, el poate-a ţi le spune;/ Bătrânu-i ca şi vremea cea fără de-nceput/ Şi soarele din ceruri la glasu-i se supune,/ Al aştrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut./ De-aceea voi ca dânsul pe fiul meu să-nveţe/ Cari cărări a vieţi-s deşarte, cari măreţe.»”
Întrucât magul nu coboară niciodată din munți, împăratul hotărăște să-și trimită fiul la el.
În modul acesta rațional și explicit, ca o expunere de motive, se desfășoară prima secvență a poemului Povestea magului călător în stele. Ceea ce urmează este un delir cosmic, o poezie epică violent-uimitoare, un fantasy avant la lettre. Comentând poemul, nu numai pentru a-și face datoria de critic literar, ci și dintr-o dorință de spectacol, G. Călinescu istorisește succint și, implicit, șarjează peripețiile funambulesc-metafizice prin care trece magul. Vom vedea la rândul nostru cum se succed aceste peripeții (unele dintre ele ininteligibile) în textul eminescian.
